Vive la mort et l’égalité!

…și-atunci va trebui să recunoașteți că expresia „Trăiască moartea!” („Vive la mort!“) e de natură să stîrnească emoții dintre cele mai diferite – de la neliniște la amuzament și de la admirație pentru „găselniță” la îngrijorare sinceră. Oricum ar fi, nu te poate lăsa indiferent. Dacă la moarte mai adăugăm și egalitatea, emoțiile se complică și mai mult. Nefiind din tagma Bode-Ciucă și, implicit, nici parte a „României educate“ a președintelui Iohannis, trebuie să mai precizez că expresia din titlu e preluată din ultimul vers al unui poem al lui Henri Cazalis, un poet simbolist francez, supranumit „hindusul Parnasului contemporan” datorită influențelor sale orientale. Poemul cu pricina are titlul – țineți-vă bine! – „Égalité – Fraternité“ și a fost pus pe muzică de către un alt francez, mai cunoscutul Camille Saint-Saëns, sub titlul Dans macabru (Danse macabre), aparent paradoxal un poem simfonic destul de… vesel. Spun „aparent paradoxal” pentru că toate revoluțiile și revoltele egalitariene, de la Revoluția Franceză la ultimele incendieri și spargeri de magazine, în ciuda violențelor absurde sau tocmai din cauza lor, au stat sub semnul unei voioșii populare greu de înțeles în condiții normale.

În definitiv, poemul lui Cazalis nu spune nimic revoluționar – ideea e că-n fața morții sîntem cu toții egali. Regii și cerșetorii mor la fel, moartea nu (re)cunoaște nici statut social, nici ierarhii. La naștere și în moarte sîntem cu toții egali, dar între acestea două, nu mai sîntem egali decît (ideal) în fața legii și a lui Dumnezeu. Orice altă tentativă de-a ne egaliza e nu doar plictisitoare, ci și periculoasă de-a dreptul. Plictisitoare, pentru c-ar presupune o lume fără culori, o lume cenușie, fără sporturi de performanță, fără tenis, meciuri de fotbal sau orice altceva ce presupune învingători și învinși, o lume în care toți am umbla îmbrăcați la fel, am dormi în aceleași case sau apartamente, am conduce aceleași mașini ș.a.m.d. Dacă vă sună cunoscut, nu sînteți departe de adevăr – și cu asta ajungem la partea periculoasă. Încercări egalizatoare precum Revoluția Franceză sau cele comuniste au sfîrșit grăbind, la propriu, „dansul macabru” pentru milioane de oameni. 

Bine-bine, îmi veți spune, dar și mult-lăudata Declarație de Independență a Statelor Unite (în fapt, a „statelor Unite” dacă e să respectăm ortografia originală – un „detaliu” pentru a cărui corecție a fost nevoie de dansul macabru al Războiului Civil) susține sus și tare, ca „adevăruri de la sine înțelese”, că toți oamenii sînt „creați egali, înzestrați de către Creator cu unele Drepturi inalienabile, printre care Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”, și americanii n-au sfîrșit-o tocmai rău. Așa e, dar, pe de-o parte, cum spuneam, ideea că, la naștere (și în moarte), oamenii sînt egali n-are nimic revoluționar, dimpotrivă. Pe de altă parte, cînd, în 1780, a fost adoptată Constituția statului Massachusetts, cea mai veche Constituție scrisă din lume, John Adams, artizanul acesteia, și-ar fi dorit ca formula să fie că oamenii se nasc „equally free” (liberi în mod egal), tocmai pentru a evita confuziile. Mai entuziaști, ceilalți demnitari au votat însă pentru „equal and free” (egali și liberi) – un alt „detaliu” cu consecințe pe termen lung.

Pîrdalnica asta de egalitate mult rîvnită de către unii încă din timpul vieții are și părțile ei care-ar putea fi amuzante, precum imaginea scheletelor dansînd cu oasele pîrîind, ca-n poemul lui Cazalis, dacă n-ar fi totodată și-un dans macabru. Pare-se că pînă și pentru suporterii ei cei mai înfocați uneori devine înfricoșătoare, și-atunci se leapădă de ea ca de Satana, ca un satanist declarat cînd ar da nas în nas cu diavolul în persoană. Să luăm, bunăoară, cazul Curții Supreme. Multă vreme a fost hulită ca o instituție aristocratică, controlată exclusiv de către nouă bărbați albi ce ignorau voința populară. Cînd însă o Curte Supremă diversificată atît din punct de vedere al sexului, cît și al etniilor a răsturnat decizia Roe v.Wade, care legaliza la nivel federal avorturile, luînd statelor dreptul de-a decide, democrația populară n-a mai arătat atît de bine, spre deosebire de cei nouă bărbați albi care, retrospectiv, luaseră decizia corectă. Pare-se că nu e o excepție. În toate deciziile spinoase, precum căsătoriile gay, drepturile transgender-ilor, portul de armă ș.a.m.d., tocmai suporterii egalității populare sînt speriați de posibilitatea de-a lăsa asemenea decizii la mîna democrației, fie ea reprezentativă (i.e., legislativul fiecărui stat) sau directă (i.e., prin referendum). Același lucru cînd vine vorba despre interzicerea discriminării (i.e., affirmative action) de parcă o discriminare ar putea fi pozitivă! Mult clamata egalitate în fața legii devine pentru unii înspăimîntătoare cînd devine realitate, parcă pentru a confirma vorba „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se împlinească”. Te și minunezi cum pot încăpea atîtea săbii într-o singură teacă și atîtea idei contradictorii despre egalitate într-o singură poziție ideologică. Populară, desigur.

Să procedăm, însă, precum în romanele ciclice ale lui Rebreanu și să încheiem de unde-am pornit – de la francezi. Să lăsăm la o parte faptul că protestatarii își dau singuri foc la valiză, uneori la propriu, distrugînd fie bunurile publice, pentru care tot ei vor plăti prin taxe, fie puținul pe care unii dintre ei îl au, pentru că mi-e greu să cred că milionarii francezi se plimbă cu scutere sau își lasă mașinile parcate la colțul străzii pentru a fi incendiate, sau că sînt proprietarii magazinelor sparte și jefuite (și dac-ar fi, ar fi asigurați). Să ne focalizăm pe altceva – pe atracția pe care Franța o (mai) exercită asupra lumii întregi. Nu știu alții cum sînt, dar eu nu sînt atras la Paris, Nisa sau Monte Carlo de către „vestele galbene“, grevele zilnice, mașini incendiate și gunoaie nestrînse în semn de protest. Mă atrage arhitectura de pe vremea monarhiei și a imperiului napoleonian, atmosfera prietenoasă din bistrouri, buchiniștii care refuză să se „modernizeze” și-n general tot ce ține de mult-hulitul trecut francez. Sincer să fiu, Franța contemporană nu mă inspiră cîtuși de puțin. Dimpotrivă.

Iaca de ce vin și spun: „Vive l’égalité devant la mort!”, iară nu „l’égalité et la mort”. 

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).