Prostirea democrației, democratizarea prostiei
…așa că n-am ce face și, în ciuda bombănelilor amicilor sastisiți de referirile mele repetate la Alexis de Tocqueville, va trebui să-l pomenesc încă o dată. Nu e vina mea dacă omul avea o abilitate năucitoare de-a vedea în ghindele prezentului pădurile de stejar ale viitorului. La urma urmelor, cam cîți oameni s-ar putea lăuda c-au anticipat, printre altele, încă de la 1835, toamna, că, peste mai bine de-o sută de ani, lumea se va trezi împărțită între două sfere de influență – cea americană și cea rusă? Cîți, în același an, credeau că democratizarea societăților e un fenomen ireversibil, la care contribuie atît suporterii entuziaști, cît și detractorii ei? Cîți, acum doar cîteva decade, erau sincer îngrijorați de posibilitățile autodistructive ale „gustului depravat“ pentru egalitate sădit în inima omului?
Pentru că, avertiza Tocqueville, există două tendințe spre egalitate: una, „în sus”, demnă de toată lauda, care-i îndeamnă pe oameni să-i imite sau chiar să-i depășească pe cei mai buni; cealaltă, însă, „în jos”, îl face pe cel slab să-și dorească să-l coboare pe cel mai bun la nivelul său. Or, dacă tendința egalizatoare nu poate fi oprită, zicea el, democrația trebuie repejor educată, în așa fel încît să-i cultive părțile pozitive, altminteri dezastrul ne paște pe toți. Urgența, vă reamintesc, era sesizată la 1835. Toamna. Nu întîmplător, francezul îi admira pe federaliștii americani, considerîndu-i „norocul Americii” pentru c-au reușit să impună o Constituție care să țină la distanță de centrele politice de decizie schimbătoarele inflamări ale emoțiilor populare. Cînd, în vara lui 1787, delegații se întîlniseră la Philadelphia pentru a schimba Articolele Confederației – o Constituție mult prea „populară” pentru a fi și benefică –, una dintre primele întrebări a fost: „Ce vrem, de fapt? Să ne lăsăm ghidați de popor sau să ghidăm poporul?”. Din fericire pentru americani și, eventual, pentru restul lumii neseduse încă de populisme de prost-gust, în acea vară fierbinte a cîștigat partida care s-a ambiționat să educe, nu să se lase educată. Să ridice „poporul”, nu să se lase coborît la el.
Alte vremuri. Trenul acela a părăsit de multișor gara istoriei, a accelerat în ultimii cincizeci de ani, a devenit tren de mare viteză de cînd cu noile media, iar acum e un punctișor într-atît de îndepărtat la orizont, c-ar putea fi lesne o simplă iluzie. De felul meu sînt mai degrabă precum copilul optimist care-și dorește un cal, dar, de Crăciun, primește cadou o balegă frumos împachetată. El se bucură totuși, pentru că nici calul nu poate fi departe. Acum însă, dacă e să fiu sincer, am impresia că, după ce ni s-a ușurat în poală, și calul s-a urcat în trenul de mare viteză. Mă uit la ce se întîmplă în lume, din România pînă-n America și din Rusia pînă în Orientul Mijlociu, și nu pot decît să constat evidențele – educarea democrației a eșuat. Educarea democrației, văzută de Tocqueville ca o necesitate imperioasă pentru supraviețuirea democrației înseși, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, are același succes precum educația ce-a făcut posibile doctoratele lui alde Ponta, Ciucă, Bode & Comp.
Asta ar trebui să ne pună serios pe gînduri. Care ne sînt modelele? Pe cine admirăm? Cu cine rîvnim să ne asemănăm, dacă nu chiar să ne dovedim mai buni? Cu Șoșoacă sau cu Simion? Cu Găoaza sau cu frații Tate? Greu de ales. Și cîți îi mai invidiază, admirativ, pe cei puțini care mai știu latină sau greacă veche, pe cei care au auzit (nu mai mult) de, să zicem, Bacovia sau Părintele Dumitru Stăniloae? Cam tot atîția cîți, în America, au auzit de alde John Winthrop sau chiar de Alexander Hamilton (al cărui chip e pe bancnota de zece dolari), deși cei doi au avut o contribuție esențială la succesul Americii. Cîți în Argentina mai știu astăzi de Jorge Luis Borges? Și se miră că nu mai au hîrtie igienică (pe bune)! E greu să vezi legătura? Cîți politicieni mai încearcă să educe electoratul și cîți se lasă conduși de el și de sondajele de opinie? Cîți își scot cravata de la gît și merg în piață să cumpere pătrunjel „adevărat”, cum, săptămîna trecută, Rareș Bogdan, îmbrăcat la patru ace, îl îndemna pe „domnu’ președinte” plagiator Ciucă?
Cine să ne mai educe cînd fenomenul gravitației se manifestă în toate domeniile? Medicii care se văd nevoiți să asculte de expertiza de pe Internet a pacienților? Jurnaliștii care se înghesuie să ne spună cît de deștepți sîntem, ca audiență, și ne cer părerea despre orice, de la războiul din Ucraina la creșterea TVA-ului? Sau profesorii care încearcă să se „adapteze” tot mai mult „cerințelor copiilor”, de parcă ei și-ar cunoaște mai bine nevoile? (Mă grăbesc să precizez că am făcut și/sau fac parte din toate aceste categorii profesionale.) Și-apoi ne mirăm că nimeni nu mai respectă pe nimeni. Nimeni nu contestă că „la vale-i mai ușor de mers”, vorba lui Pavel Stratan, dar să nu uităm că sîntem, ca oameni, singurele mamifere bipede. Și ne-a luat ceva timp să ne ridicăm în două picioare. A presupus efort. Căderea ne-a fost dintotdeauna mai lesne.
De ce-i era frică lui Tocqueville în secolul al XIX-lea n-am scăpat noi în al XXI-lea. Educația a eșuat. Democrația s-a prostit. Din nefericire, lucrurile nu s-au oprit nici aici. „To add insult to injury” („pentru a pune ocară peste vătămare”), și prostia s-a democratizat. Noile media au cultivat acest fenomen relativ nou: nu să te fudulești cu prostia – asta e veche de cînd lumea, cînd nu îți dai seama –, dar să te fudulești cu ea știind prea bine ce faci. (Înregistrarea cu patrioții Șoșoacă și Simion urlînd în Parlament împotriva străinilor și unul la celălalt, fiecare cu telefonul transmițînd „live” suporterilor-patrioți pe ceva neaoșe platforme de media, de la Facebook-ul lui Zuckerberg la chinezescul TikTok, e emblematică.) Iar oamenii ăștia sînt crezuți (și votați), după cum sînt crezuți toți „influencer-ii” de-a lungul și de-a latul planetei. Ne mai mirăm? În tinerețile mele era o vorbă: „Ce-și face omul cu mîna lui, lucru manual se cheamă“.
Tare, foarte tare mi-e teamă că toată această acumulare de prostie fudulă va exploda grandios. Și-atunci nu mai îmi rămîne decît să mă bazez pe instinctul de supraviețuire al speciei umane. După ce-au dispărut dinozaurii, am învățat că, deși e greu, e mai bine să ne ridicăm în două picioare. Doar așa, cu bălegarul în brațe, parcă încep să întrezăresc coada calului la capătul trenului de mare viteză. Sau, poate, e și asta doar o iluzie.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
