Apocalipsa după Petrică
…deși România e țara unde se spune povestea lui Petrică, ciobănașul mincinos care-a tot strigat că vine lupul pînă nu l-a mai crezut nimeni, și-atunci lupul chiar a venit, dar nimeni nu i-a mai sărit în ajutor. Există chiar și un cîntecel pe care-l învățasem în grădiniță și care se încheia cu „Iară lupul cel turbat / Pe păstor mi l-a mîncat / Dacă minte n-a avut / Și să mintă i-a plăcut“. Greu de găsit un mesaj mai clar de-atît, mai lesne de înțeles – s-ar zice. Dar nu! În România de astăzi, nici lupul nu mai e ce-a fost. Lupul de ieri nu mai sperie astăzi pe nimeni. Dacă astăzi s-ar întîlni cu lupul prin pădure, Scufița Roșie i-ar rîde în nas și, de milă, l-ar vîrî singură în pat, sub o plapumă pufoasă, așezîndu-i pe cap boneta bunicuței, să nu-l tragă curentul. Iar lupul, recunoscător, i-ar mulțumi în public.
În ziua de astăzi sîntem aidoma drogaților – că tot e subiectul la modă, din păcate sau din fericire: avem nevoie de stimulente din ce în ce mai tari. Duse sînt vremurile tranziției treptate, la știrile de modă veche, cele cu „Dă click aici!”, „Senzațional!”, „Scandalos!”, „Tragic!” ș.a.m.d. Pentru a zăbovi puțin în metafora drogurilor, nu mai trecem de la marijuana la oxicodină, la cocaină etc. Am sărit direct la fentanil, zice-se cel mai puternic drog dintre toate. Și cel mai ucigaș. La știri, am sărit direct de la lup la apocalipsă. Nici mai mult, nici mai puțin.
Doar în ultimele săptămîni am avut parte, pe plan intern, de apocalipsa de la Crevedia, cea a drogurilor, cea a prețurilor și cea a sistemului de sănătate. Nici știrile externe nu s-au lăsat mai prejos: am asistat, din fotoliu, la imaginile a-po-ca-lip-ti-ce de la tornadele din Statele Unite, de la cutremurul din Maroc și de la inundațiile din Libia, asta pentru a nu mai pomeni nimic despre incendiile apocaliptice din Grecia sau Hawaii. Alea sînt deja uitate. Și, pentru că tot am scris despre subiectul ăsta cînd cu cutremurul din Turcia, la apocalipsele din ultima vreme nici măcar nu mai sîntem „avertizați” că urmează informații și imagini care ne pot afecta emoțional. Vor fi știind oamenii ăia ceva. Nu, nu e nimic stricat (încă) în fibra noastră emoțională. Apocalipsele sînt, însă, deja prea numeroase pentru a ne mai emoționa ca apocalipse. Apocalipsa nu e un cuvînt care să fie folosit la plural. E una și bună.
Rog a nu fi înțeles greșit: nimeni nu poate rămîne indiferent în fața unor tragedii de magnitudinea celor prezentate mai sus (deși n-aș vîrî „tragedia prețurilor la legume” în aceeași desagă cu toate celelalte). Dar a le prezenta pe toate ca apăsat „a-po-ca-lip-ti-ce, doamnelor și domnilor”, într-o nepăsătoare devălmășie, nu ajută pe nimeni. În mod sigur, nu le ajută pe victime, de cele mai multe ori anonime oricum. Pe cine să ajuți mai întîi? Nu ne ajută nici pe noi, publicul, pentru că, bombardați fiind zilnic cu apocalipsă după apocalipsă, începem, vrem, nu vrem, să ne tocim emoțional, de multe ori fără măcar a ne da seama. Și, prin urmare, nu-i ajută nici pe mesagerii știrilor „a-po-ca-lip-ti-ce, doamnelor și domnilor” care, mai devreme sau mai tîrziu, vor realiza că eticheta „apocalipsei” nu mai valorează nimic. Și-au pierdut publicul.
Cuvintele sînt precum timbrele – cu cît sînt mai rare, cu atît sînt mai valoroase. Mai prețuite. Folosite în ne-știre (sic!), se devalorizează. Din păcate, spre deosebire de timbre, inflația cuvintelor are consecințe directe. Și nu e doar cazul apocalipsei la români. Peste tot în lume există o inflație a cuvintelor. Despre inflația „fascismului” am mai scris chiar la această rubrică, acum cîțiva ani. Obama a fost catalogat ca „fascist” – și caricaturizat cu mustăcioara lui Hitler, pentru că puțini mai fac distincția dintre „fascism” și „nazism”. Dar și Trump. Și cei care au început să dea foc mașinilor după moartea lui George Floyd. Și isterizații care-au luat cu asalt Capitoliul pe 6 ianuarie 2021. Dacă e să te iei după cum sînt prezentate știrile în diferite media, ai putea crede că președintele SUA e Mussolini, nu Biden. Ca norocul, Ducele nu se mai poate întoarce din mormînt, iar epigonii nu par a avea șanse. Deocamdată.
Din nefericire, inflația cuvintelor apocaliptice nu reprezintă decît vîrful aisbergului. În limbaj heideggerian, re-prezintă ascunsul care se descoperă ca fiind ascuns. Or, ascuns fiind, se poate doar întrezări. Stați liniștiți: n-am ajuns încă la ultima dezvăluire, pentru că asta înseamnă, de fapt, apocalipsa (apokaluptein – a dezvălui). Dar și ceea ce doar se întrezărește e departe de-a fi liniștitor. „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”, spunea Eugène Ionesco. Serviți fiind zilnic cu apocalipse, am început, în secret, chiar să ni le dorim și, fără să vrem, să punem umărul la împlinirea lor. Dacă nu mă-nșală memoria, tînărul Constantin Noica scria undeva c-am fi dispuși să vedem lumea dispărînd, doar pentru a avea satisfacția unei exclamații: „V-am spus eu!“. Asta semnalizează o anumită stare de spirit generalizată, o plictiseală de la prea mult trai bun – „fin de siècle” îi spuneau francezii, de obicei cu referire la sfîrșitul secolului al XIX-lea. În fapt, fin de siècle semnalizează ceva mai grav – nu sfîrșitul unui secol, ci sfîrșitul unei lumi, al unui anumit fel de trai.
Un fin de siècle au trăit și strămoșii români prin secolul al V-lea, un altul, și Europa creștină prin secolul al XVI-lea. De fiecare dată din alte cauze, însă de fiecare dată anticiparea aproape înfrigurată a sfîrșitului era singura care mai putea scoate oamenii din amorțeală. Așa și acum. În taina sufletelor noastre am ajuns să ne dorim, fără măcar a ne da seama, pentru că ne e frică s-o recunoaștem, ca „toată această poveste să se sfîrșească”. Cumva, oricum. Război nuclear, COVID, încălzire planetară, orice, numai să fie ceva care să ne scoată din starea asta de malaise de la prea mult bine.
În Legile lui Platon, Atenianul observă că poți diagnostica gradul de îmbolnăvire a unei societăți după numărul de avocați și de doctori. Cu cît mai mulți și din unii, și din ceilalți, cu atît mai bolnavă societatea, atît la propriu, cît și la figurat. De psihoterapeuți, pe vremea aceea, nu se auzise. Ați observat, însă, cît s-au înmulțit în ultima vreme?
Să nu uităm, România nu e doar țara lui „Petrică și lupul“. E și cea a expresiei „ți s-a urît cu binele”. Dacă minte n-a avut …
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
