Cine n-are dușmani, să-și cumpere!
…pentru că italianul Machiavelli doar crapă ușurel porțile modernității, însă cel care le deschide larg, poftind istoria să năvălească, este englezul Thomas Hobbes. Înjurat și de la stînga, și de la dreapta încă din timpul vieții, Hobbes este departe de-a fi un gînditor politic plăcut, rămînînd totodată unul imposibil de evitat. Cum ai da-o, cum ai suci-o, mai devreme sau mai tîrziu tot de Hobbes te împiedici. Îl poți înjura cît poftești, dar n-ai încotro și trebuie să-i recunoști și meritele. Nimeni n-a înțeles mai bine decît Hobbes importanța dușmanului – atît cel dinlăuntru, cît și cel din afară – în crearea și menținerea oricărei societăți. Dușmanul, spune el, e nu doar bun, ci și necesar la casa omului, pentru că frica păzește bostănăria. Dușmanul, nu dragostea, e liantul care ține oamenii laolaltă în ciuda intereselor divergente. Dușmanul comun pansează o societate bolnavă și-i dă o direcție. Un sens.
Se vorbește mult, bunăoară, despre nostalgia după perioada comunistă, iar degetul acuzator se îndreaptă întotdeauna spre pensionarii care suspină după salariul sigur, jocul de table din fața blocului și portocalele de Crăciun. Asta ar fi nostalgia comunistă. Mai există însă și o altă nostalgie – cea a anticomuniștilor, care-și amintesc cu plăcere de vremurile în care nu conta din ce motive erai anticomunist. Foști legionari și liber-cugetători, foști țărăniști și foști liberali, tineri și bătrîni, eram cu toții uniți în fața dușmanului comun – comunismul. După dispariția dușmanului, anticomunismul s-a fărîmițat în partide și partidulețe. Foștii legionari și liber-cugetătorii și-au amintit de tot ceea ce-i desparte, țărăniștii și liberalii au redezgropat securea războiului, iar conflictul intergenerațional s-a acutizat.
Nu e însă nevoie să ne întoarcem în istorie. Prezentul ne oferă și el exemple cu vîrf și-ndesat. Pe la începutul războiului din Ucraina, scriam în această rubrică despre greșelile pe care Putin le-a făcut pentru că nu l-a citit nici pe Machiavelli și nici pe Hobbes. De atunci, bănuiala n-a făcut decît să mi se tot confirme – lui Putin nu i-a plăcut cartea. Dacă i-ar fi plăcut, acum nu s-ar mira c-a obținut taman pe dos de ceea ce-și dorea. După prăbușirea Uniunii Sovietice, lumea occidentală s-a văzut văduvită de dușman, așa c-a urmat o perioadă de „trîndăveală”, în care au înflorit mai întîi naționalismele de tot felul. Cînd și acestea au devenit ușurel plictisitoare, s-a trecut la dușmăneli interne. A fost începutul politicilor identitare. Atacurile din 11 septembrie 2001 au pus în paranteze aceste dușmăneli mărunțele. Dintr-o dată, lumea occidentală își descoperise un nou dușman de calibru – terorismul islamic. Părea dușmanul perfect, pentru că, spre deosebire de Uniunea Sovietică, ba chiar și de balaurul cu șapte capete, terorismul n-are nici un cap care să fie retezat. Al-Qaeda e o rețea. Nu se termină niciodată. Nu s-o fi terminînd, dar și-a pierdut suflul.
Așa că, în absența unui dușman adevărat, am făcut ce știm noi, occidentalii, mai bine – am reînceput să ne născocim probleme, ne-am făcut privirea roată și-un dușmănel tot ne-am găsit fiecare, unul cu care să ne răfuim zi de vară pînă-n seară. Putin și-a frecat mîinile de bucurie și și-a zis, precum Hitler odinioară: ăștia sînt degenerați, noi n-avem probleme din astea. Și rușii într-adevăr n-au, că le-ajunge Putin. Probleme din astea ai numai cînd te-ai săturat de prea mult bine, nu cînd lupți pentru supraviețuire. Iată, însă, că Putin, de bunăvoie și nesilit de nimeni, a voluntariat pentru postul de dușman vindecător. Confruntat cu concretețea și apropierea războiului din Ucraina, Occidentul a început să-și reamintească ce ne ține pe toți împreună și-a trecut pe planul al doilea ceea ce ne desparte. Cinstiți să fim, nici Biden nu stă prea bine cu lecturile. Se bucură aidoma unui copil căruia i s-a împlinit o dorință-minune, că NATO e mai unită ca niciodată, ba se mai și extinde, și că Uniunea Europeană și-a recăpătat suflul. În fapt, nu e nici un miracol. E… Hobbes.
Dacă ar înțelege principiul dușmanului comun, nici republicanii americani n-ar jubila, nici democrații nu și-ar smulge părul din cap după ce Curtea Supremă, în Dobbs vs. Jackson Women’s Health Organization (2022), a anulat decizia din Roe vs. Wade (1973), referitoare la avort. Cum pot șase oameni (diverși rasial, printre care și o femeie) să decidă pentru un popor întreg? – s-au întrebat democrații. Dar că șapte bărbați albi au putut să decidă în 1973 ca toate statele să legalizeze avortul pînă în săptămîna a 15-a de sarcină nu deranjează. Haideți să ne calmăm. Mai întîi, pentru că decizia nu reprezintă nici un capăt de lume. În Germania, bunăoară, avortul este interzis după săptămîna a 12-a de sarcină, iar în Anglia este în general posibil pentru că se invocă sănătatea mentală a mamei. Mai apoi, pentru că avorturile nu au fost interzise! În loc ca o mînă de oameni să stabilească ce e rău și ce e bine, decizia s-a întors în mîna poporului. Democratic. Ca înainte de 1973, fiecare stat își va stabili condițiile în care avortul este legal. Și, dacă istoria ne învață ceva, e că vom avea o gamă largă de legi referitoare la avort, mergînd de la acceptarea totală, indiferent de vîrsta sarcinei, pînă la interzicerea totală, chiar și în cazuri de viol. C-așa-i în democrație. Nu-ți convine, te urci în mașină și mergi un stat mai încolo.
Altceva mi se pare interesant în această poveste. Tot felicitîndu-se reciproc pentru succesul obținut după decenii de proteste împotriva Roe vs. Wade, republicanii uită că această victorie i-a văduvit totodată de dușmanul comun, unul care ținea laolaltă facțiunile cele mai diverse. Pentru că atunci cînd ai, în teorie, doar două partide mari și late, în practică, înlăuntrul fiecăruia ai o multitudine de partidulețe, cu agende dintre cele mai diferite. Ce pot avea în comun baptiștii sudiști cu libertarienii? Pînă acum, Roe vs. Wade. De-acum încolo? Problematic. Pe de altă parte, democraților această „înfrîngere” le servește de minune, oferindu-le muniție nesperată pentru alegerile din toamnă, unde predicțiile erau departe de a fi roze. Acum, însă, au un numitor comun, un steag în jurul căruia pot strînge rîndurile, indiferent de orientări.
Iaca de ce sfătuiesc: Cine n-are dușmani, să-și cumpere! Așa, măcar teoretic, îți alegi dușmanul, nu te alege dușmanul pe tine.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).