Anti-apocalipsa melcilor
…pentru că, dacă-n Apocalipsă apare un Antihrist pe care mulți îl cred și-l urmează, putem specula c-ar exista pentru unii și-o credință într-o anti-apocalipsă. Să nu ne pripim, însă. S-o luăm cătinel, pornind de la fapte.
Fapt: de la trimiterea scrisorii deschise rectorilor universităților românești și Ministerului Educației referitoare la protecția atît tacită, cît și fățișă a plagiatului în România, au trecut mai bine de două săptămîni. (Scrisoarea poate fi citită și în ediția online a Dilemei vechi, și pe pagina de Facebook a revistei. Acolo găsiți și un link unde puteți semna, declarîndu-vă susținerea. Repet: orice semnătură în plus înseamnă un melc în minus.)
Fapt: singurul rector care a reacționat imediat, declarîndu-și susținerea, a fost Daniel David, de la Universitatea „Babeș-Bolyai“. Rectorii de la universitățile din București, Iași, Timișoara sau Craiova – nimic.1 Tăcere-n păpușoi. Poate nu degeaba UBB apare pe primul loc dintre toate universitățile românești în toate topurile internaționale.
Fapt: pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii, inclusiv aceea a profesorului Gheorghe Solcan, membru CNATDCU. Mulțumiri tuturor și fiecăruia în parte! Din păcate, chiar și o examinare sumară a listei dezvăluie o „anomalie” statistică: numărul semnatarilor de la UBB îl depășește de la distanță pe cel al semnatarilor de la București sau Iași, iar dinspre Timișoara și Craiova nu a venit decît o liniște strigătoare la cer.2 Dacă așa arată „fruntea țării” și, respectiv, „m-a făcut mama isteț, măi Leano”, mai bine trîntim de pămînt căciula de-astrahan și ne-o călcăm în picioare. Se cheamă că o majoritate covîrșitoare a universitarilor din România urmărește cu fidelitate semnalele de la rectorat. Concluzia? Toți rectorii români sînt olteni: cin’ se ia cu rectorul rău, să-l păzească Dumnezeu, că e şarpe de dudău, d-ăl galbin şi muşcă rău, măi Leano!
Fapt: pînă la ora la care scriu aceste rînduri, nu am cunoștință de nici un ziarist care să-i fi confruntat direct pe destinatarii inițiali ai scrisorii – rectorii marilor universități și, respectiv, ministrul Educației. (Dacă există sau vor exista pînă la apariția acestui text, îmi cer anticipat scuze.) Spre lauda lor, o mînă de ziariști l-au confruntat pe Sorin Cîmpeanu sau pe purtătorul de cuvînt al Guvernului, dar aceste interpelări au fost legate strict de posibila desființare a CNATDCU și de și mai probabila albire a plagiatului premierului Ciucă. N-am auzit ca vreun ziarist din Capitală sau din provincie să întrebe ministrul sau pe vreun rector ce părere au despre intervenția universitarilor străini.
Fapt: după publicarea textului intitulat „Melcii români“, doi dintre oamenii la care țineam și care au refuzat să semneze invocînd diferite motive s-au ofuscat și mi-au comunicat în termeni tăioși că, de-acum înainte, nu mai avem ce discuta. Cum mi-am permis să-i numesc „melci”, „aceste creaturi unsuroase și alunecoase”? Culmea, cei doi sînt admiratori declarați ai lui Socrate, despre care au scris nu puține pagini, așa c-am încercat să-l readuc în discuție. Degeaba. Cum ar veni, mi-e drag Socrate, dar și mai mult mă irită să fiu făcut melc. Pare-se c-atunci cînd vine vorba de melci, una vorbim, altă fumăm. Vestea bună, totuși, ar fi că aceste două cazuri au rămas izolate.
Acestea fiind faptele, ar fi păcat să ne oprim aici. Se cuvine să trecem dincolo de episodul singular – în acest caz, reacțiile (sau absența lor) la scrisoarea cu pricina – pentru a căuta o explicație mai cuprinzătoare, atît la propriu, cît și la figurat. În definitiv, sindromul melcului care-și cară în spinare propria-i temniță a unei nenumite frici, fiindu-și deopotrivă gardian și prizonier, e mult mai răspîndit. Toți ne-am întîlnit cu el într-o situație sau alta, ba poate chiar i-am căzut victime. Să observăm mai întîi că puțini sînt aceia care vor recunoaște cinstit „nu mă bag, pentru că n-am chef să-mi asum niște riscuri (nedefinite)”. Cum spuneam, asta presupune o anumită doză de curaj. Îmi recunosc condiția. Cei mai mulți melci, însă, își vor găsi varii motive, pentru a se scuza nu atît în ochii altora, cît mai ales în propriii ochi. În ochii „observatorului imparțial”, cum zicea Adam Smith în Teoria sentimentelor morale, sau, dacă preferați, ai greierașului Jiminy, conștiința lui Pinocchio, din desenul animat cu același nume. Greu de crezut, dar remușcătura duhului lăuntric, cum o numea James Joyce, funcționează pînă-n ziua de azi. Asta e un semn bun.
Mai puțin încurajatoare, dar relevantă e, însă, ținta ofuscării. În metafora melcului ce-și cară de bunăvoie temnița în spinare, ceea ce deranjează nu e, cum ar fi de așteptat, cochilia, deși ea e simbolul fricii difuze care te ține prizonier. Ceea ce deranjează e melcul, o creatură „unsuroasă și alunecoasă”. Paradoxal, metafora limacșilor din vremea comunismului – creaturi la fel de unsuroase și alunecoase, tîrîndu-se în interiorul unei cochilii totalitare – nu deranjează. De ce? Păi, pentru că limacși eram, pe-atunci, cu toții – sau aproape. Bașca, aveam o scuză cît se poate de solidă, atît la propriu, cît și la figurat. Cîți se pot lăuda c-au spart cochilia Securității? A fi însă melc în ziua de astăzi e o alegere personală. Personală!
Iar cu asta ajungem la scuza scuzelor – la anti-apocalipsa melcilor. Știm că „apocalipsă” înseamnă „dezvăluire”, „scoatere de sub obroc”. Și mai știm că, la sfîrșitul sfîrșitului, binele învinge răul. Hristos îl învinge pe Antihrist. Fiara pierde războiul. Or, atît dez-văluirea, cît și acest „happy ending” dau bătăi de cap melcilor. Pe de-o parte, pentru că, odată ce ești obișnuit cu cochilia-n spinare, nu vrei să te trezești „dezbrăcat”, dez-văluit. Nu mai ai unde te ascunde de tine însuți. Ești condamnat să te privești în oglindă. Pe de cealaltă parte, dacă binele învinge răul, ca melc ți se trage de sub picioare taman scuza scuzelor – aceea conform căreia „e inutil, așa e lumea, n-o s-o schimb eu, astăzi. Și nici tu. Nimeni n-o poate schimba. Va rămîne așa, în veacul vecilor. Nu sînt melc. Sînt realist”.
Și-atunci cum să-i placă melcului apocalipsa? „O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15-16).
-----------------------
1. Între timp, și Remus Pricopie, rectorul SNSPA, a luat o poziție tranșantă împotriva propunerilor aberante din proiectul viitoarelor legi ale Educației.
2. A apărut o semnătură de la Universitatea de Vest din Timișoara. Mulțumim!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
