Războiul antisemitismului cu antisemitismul
…pentru că de multe ori ne trezim vorbind fără să înțelegem despre ce. E bine ca atunci să facem cîțiva pași în spate, pentru a avea o perspectivă mai bună. Metaforic vorbind. Mai întîi, o amintire: cînd de-abia începusem să predau la Tulane University, mi s-a sugerat să propun un nou curs de filosofie politică. Cum încă mă aflam în căutarea unui post stabil (tenure-track), m-am gîndit că mi-aș spori șansele pe „piața muncii” dacă sugerez ceva „la modă”. Cum începuseră deja să fie căutate alternative mai exotice la filosofia „vestică”, m-am gîndit să propun un curs despre filosofia politică în Evul Mediu, dar nu doar în lumea creștină, ci și în cea musulmană și iudaică – un soi de filosofie comparată. Suna bine. Propunerea a fost acceptată cu entuziasm, așa că m-am pus cu burta pe carte.
Abia atunci am aflat și eu, vorba bancului, cine l-a omorît pe Mihai Viteazul. Metaforic vorbind. În realitate, filosofia politică islamică sau cea iudaică nu reprezentau cîtuși de puțin alternative exotice, ci pur și simplu o prelungire, ba chiar, pentru Europa Occidentală, o șansă de supraviețuire a filosofiei clasice grecești. Dacă în Imperiul Bizantin (Vestul de Est), vorbitor de greacă, moștenirea lui Platon, Aristotel etc. a continuat neîntreruptă, în Vestul de Vest, după destrămarea Imperiului Roman de Apus, Aristotel dispăruse pur și simplu din peisajul intelectual, pînă cînd a fost redescoperit, pe la anul 1000, „grație” schimburilor mai mult sau mai puțin culturale dintre musulmani și creștini. Așa a ajuns Aristotel în primele universități – tradus în latină din limba arabă.
Abia atunci am înțeles că, în Evul Mediu „întunecat”, spre deosebire de lumea politicii, cea intelectuală se mișca, fără ură și fără răzbunare, între creștinism, islam și iudaism. Ordinea nu e întîmplătoare. Considerat fondatorul filosofiei islamice, Al-Farabi, bunăoară, a studiat medicina, logica și filosofia în Bagdad, cu un călugăr creștin (nestorian), Yuhanna ibn Haylan, și și-a continuat studiile pentru încă opt ani la Constantinopol. În urma lui, întreaga filosofie islamică a rămas profund îndatorată moștenirii platonician-aristoteliene. La rîndul ei, filosofia iudaică rămîne profund îndatorată celei arabe. Nume „grele”, precum Saadia Gaon, Maimonide sau Judah Halevi, au studiat cu filosofi musulmani și și-au scris textele în iudeo-arabică – practic, un vocabular arab scris cu litere ebraice. Și toți, cînd vorbeau de Platon sau Aristotel, își scoteau, respectuos, pălăriile. Metaforic vorbind. Spre deosebire de intelectualii de astăzi.
Abia atunci am realizat că distanța dintre iudaism și islam e mai mică decît cea dintre ele și creștinismul strecurat în istorie între cele două, iar asta explică unele dintre evoluțiile politice. Atît la originea iudaismului, cît și la cea a islamului se află un profet-legislator. Făcînd abstracție de diferențele altminteri semnificative, atît Moise, cît și Mahomed fondează deopotrivă cîte o religie și o comunitate politică. Ambele sînt religii ale legii, în care jurisprudența joacă un rol central. Nu întîmplător, în ambele cazuri religia și politica merg mînă în mînă. Iisus, în schimb, vine și spune: „Împărăția Mea nu este de pe lumea aceasta” și „Dați Cezarului ce-i al Cezarului, și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”, separînd astfel, teoretic cel puțin, religiosul de politic. Iar de la teorie la practică nu e decît un pas. Unul care poate lua cîteva secole, dar un pas, totuși.
Paralelele nu se opresc aici. Atît în lumea arabă, cît și în cea ebraică, filosofia cunoaște o perioadă de înflorire de doar trei secole, cam între secolele al X-lea și al XIII-lea, scurtă la scara istoriei, după care intră într-un accentuat con de umbră pînă pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, început de secol XX, cînd revine, de-acum într-o nouă prezentare, vorba sloganului publicitar. În lumea creștină, în schimb, își continuă, mai mult sau mai puțin nestingherită, drumul. Explicația acestei bizarerii intelectuale pare a se afla în raportarea diferită a filosofiei la religie. Dacă, în lumea creștină, filosofia și-a clamat, cu o umilință mai mult sau mai puțin fățarnică, rolul de „slujnică a teologiei”, în cea musulmană și în cea iudaică a început, mai mult sau mai puțin voalat, să-și reclame rolul de știință regală, pentru care religia e mai degrabă un soi de fast-food pentru mase, suficientă însă pentru a asigura un minimum de coerență moral-intelectuală. Or, într-o lume în care sabia religiosului și cea a politicului încap confortabil în aceeași teacă, acestea n-au întîrziat mult pînă să realizeze pericolul și să reteze capul obrăzniciei. Ce a urmat se cunoaște, iar unele fructe înecate în sînge sînt strînse de pe jos chiar în aceste zile.
Bine-bine, veți spune, dar cîtă lume ai vrea să fie familiarizată cu asemenea chițibușerii istorico-filosofice? Sincer? Toată lumea! Realist, însă, m-aș mulțumi ca, după atîta amar de vreme, lumea să realizeze măcar absurditatea întrebuințării, pe post de măciucă retorică, a expresiei „antisemitismul arab”. Haideți, că nu e chiar așa de greu de aflat din Biblie că semiții ar fi descendenții lui Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe, alături de Iafet și de Ham, și că atît evreii, cît și arabii sînt popoare semite, după cum atît araba, cît și ebraica (sau aramaica vorbită de Iisus) sînt limbi semitice. A condamna, așadar, ba încă și apăsat, antisemitismul arab ar fi comic dacă n-ar fi tragic. E ca și cum ai condamna, fără umbră de subtilă ironie sau fără piruete intelectuale, antiromânismul românilor. Ironia ironiilor e însă că expresia a ajuns să se regăsească frecvent chiar și în lumea arabă, de la care te-ai putea aștepta să fie prima care să folosească antisemitismul ca scut de protecție împotriva acuzațiilor de… antisemitism.
Asta se-ntîmplă însă atunci cînd începi să disprețuiești cartea. Nu Cartea, ci cartea. Cărțile. Iar cartea poate fi disprețuită în mai multe feluri. Pentru că și aceia care explică sălbăticia Hamasului ca pe o reacție „firească” de răspuns la „colonialism” și la „supremația albă”, dar și cei care îi urăsc pe arabii „antisemiți și primitivi” urăsc la fel de tare cărțile pe care le-au îndrăgit în egală măsură atît Fericitul Augustin (magrebian), cît și arabul Al-Farabi sau evreul Maimonide.
Asta e: dacă n-ai carte, ai parte de măcel.
P.S. Se aude? Succesul AUR nu e decît consecința firească a victoriei plagiatorilor și, deci, a eșecului educațional. Alde Simion, Șoșoacă și Găoaza sînt copiii lui alde Bode și Ponta. Metaforic vorbind.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
