Limba lui Dalai Lama. Ce nu-i șade lui bine?

…așa că n-am încotro și va trebui să încep pe ocolite, cu o lungă confesiune: sînt unul dintre acei creștini ortodocși făcuți, iar nu născuți! Nu, n-a trebuit să mă convertesc, fiind botezat imediat după naștere, dar nici dus la biserică n-am fost dus, atît la propriu, cît și la figurat, pînă n-am ajuns tînăr adult. Altele erau vremurile. De bună seamă, ca la toți românii pe-atunci, de Crăciun mîncam porcul, venea Moș Crăciun (nu Gerilă!) cu bradul și primeam colindători, dar „Capra” rămînea mult mai impresionantă cu ciocul acela de lemn care ne speria și ne făcea să rîdem deopotrivă. De Paște, roșeam ouăle, le ciocneam, mîncam mielul și spuneam „Hristos a înviat!“. Un vecin ne aducea și „paștile”. (Aici e musai să fac o digresiune.  Pare-se că noi, românii, sîntem ortodocșii cei mai „democratici”. Obiceiul de a împărți „paștile”, adicătelea un surogat de împărtășanie, la toată lumea, nu există nici în Biserica greacă și nici în cea antiohiană. Te împărtășești, bine, nu, nu. Cînd am încercat să le explic grecilor cum e cu „paștile” la români, s-au… crucit!)

În liceu, am început cu toții să descoperim respectul pentru tradițiile creștine: mergeam la colindat – că se dădea de băut pe gratis – și mergeam la Înviere – că ne lăsau și părinții, și milițienii să stăm toată noaptea pe-afară. Cimitirul din Brad vedea în noaptea aceea multe și nu foarte sfinte! Prima oară cînd am deschis Biblia, a fost ca să verific niște pasaje la care făcea referire Erich von Däniken, în cartea Amintiri despre viitor, în care „explică” cum, în toate religiile, zeii nu erau altceva decît extratereștrii. A fost nevoie de un profesor extraordinar de filosofie în liceu, Ludovic Notaros, căruia îi port veșnică recunoștință, pentru a începe să-mi pun întrebări mai serioase. Normal, pe lîngă filosofie, am început să caut răspunsuri și-n religii. Erau greu de găsit cărți din astea pe vremea lui Ceaușescu, dar nu imposibil. Fie aveai o „relație” la cineva care lucra la Fondul Interzis de la Biblioteca Universitară din Cluj, fie mai cumpărai sau primeai fotocopii sau cărți dactilografiate pe sub masă, la propriu, nu la figurat, în cofetăria Arizona din Cluj. Așa am ajuns la Yoga lui Patanjali, la budismul zen, la Dao De Jing, Cartea tibetană a morților, Confucius, Lao Zi ș.a.m.d. Apăruse și Istoria religiilor a lui Mircea Eliade. După ’89 a fost mai simplu. Genul acesta se găsea pe toate tarabele. De la Yoga am ajuns, via scriitorul Vasile Andru, la Rugăciunea inimii, de acolo la Filocalii, și uite-așa am ajuns să merg la biserică, ba chiar și să-i iau interviu unui viitor sfînt: Părintele Dumitru Stăniloae! Restul e istorie.

Îmi cer iertare dacă v-am plictisit cu o confesiune atît de „amănunțită”, dar aș vrea să se înțeleagă că nu am absolut nimic împotriva nici unei religii, în general, și nici a budismului sau a lui Dalai Lama, în particular. (În treacăt fie spus, liderul spiritual al budiștilor are un frate care trăiește în Bloomington, Indiana, unde însuși Dalai Lama a venit, pe cînd îmi făceam doctoratul.) Mai mult, am așteptat, răbdătoriu, o lună întreagă, pentru a fi sigur că nu trag concluzii pripite. Din păcate, nu m-am înșelat. Dacă e să fie acuzat cineva de judecăți părtinitoare, acela n-ar trebui să fiu eu. 

Iată faptele: pe 28 februarie, într-un templu din Dharamshala, liderul budiștilor din întreaga lume a participat la sărbătorirea a vreo 120 de copii care terminaseră un program de „dezvoltare a abilităților” sponsorizat de către Fundația M3M, „brațul filantropic” al companiei imobiliare M3M Group. În martie, fundația cu pricina a publicat fotografii și clipuri de la eveniment. Într-unul dintre ele, Dalai Lama îi cere unui copil să-l pupe pe obraz. Copilul o face, ba îl mai și îmbrățișează. Ținîndu-l de mînă, Dalai Lama îi spune „Cred că și aici” și-l sărută pe buze. Pe urmă, liderul spiritual își lipește fruntea de cea a copilului și spune: „Și suge-mi limba!”. Nu e o exagerare, se vede și se aude cînd spune: „Suge-mi limba!!!”. Și și-o scoate să i-o arate! Copilașul, fîstîcit, scoate și el puțin limba. Din public se aud rîsete. Secvența cu pricina a devenit virală pe Internet pe la început de aprilie, inclusiv în România, iar pe 10, în fața valului de indignare, „biroul” lui Dalai Lama a transmis scuzele liderului, „pentru durerea pe care cuvintele lui ar fi putut s-o provoace” și spune că îi place să „glumească chiar și în public”! (De-atunci mă tot întreb cum glumește în privat.) Sfîrșit. De atunci, de o lună încheiată încoace, nimic. În spațiul public internațional și românesc e o liniște de-ți poți asculta gîndurile.

Taman aceste gînduri m-au făcut să admir decența de care a dat dovadă o lume întreagă în fața acestui incident, altminteri – s-o recunoaștem – destul de… scandalos. (Și nu, nu, suptul limbii nu e vreo năstrușnică tradiție budistă!) După șocul inițial, scuzele au fost acceptate și lumea și-a văzut de-ale ei. N-a comentat răutăcios faptul că nimeni din publicul altminteri numeros – majoritatea, probabil, fiind părinții „absolvenților” – nu s-a șocat, ba dimpotrivă, unii au chicotit la propunerea „șugubeață” a liderului spiritual. O asemenea înfrînare morală și discretă decență într-o lume altminteri repezită să judece aspru pe oricine și orice e de admirat și încurajat.

Dar tot aceste gînduri m-au făcut să mă-ntreb ce s-ar fi întîmplat dacă – Doamne ferește! – Papa sau vreun cardinal s-ar fi apucat să fie la fel de „glumeți” cu vreun băiețandru de altar la vreo festivitate desfășurată într-o catedrală. Mai rău: ce s-ar fi întîmplat dacă vreun preot de pe la noi ar fi fost surprins într-o ipostază asemănătoare, în biserică sau la școala din sat? Dar, dacă vreun prelat ar fi ispitit să facă sau să spună așa ceva, cîți ar trece de la gînd la faptă, știind că sînt priviți de cîteva sute de oameni și filmați pentru un public de milioane? Și cîți din public ar chicoti nestînjeniți? Aveți așadar a mă ierta dacă, păcătosul de mine, am impresia că lumea de astăzi, în ciuda apelurilor insistente la toleranță, ecumenism și eclectism religios, folosește dubla măsură atunci cînd vine vorba despre religii. Dacă e să ne luăm după evidențe, vor fi fiind toate religiile egale, dar unele sînt mai egale decît altele. 

Unora nu li se îngăduie nici să clipească în front, altora le este permis și iertat orice. Unele sînt copii de trupă, altele – Dl. Goe, scuipat să nu se deoache: „Cu ce nu-i șade lui bine? adăogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută”.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).