Cuantica, Ciucă, Cîmpeanu

…pentru că minunile, la fel precum nenorocirile, fac parte dintr-o categorie aparte. Ne petrecem majoritatea vieților navigînd, după puteri, printre evenimente mai bune sau mai rele, dar evenimente nu tocmai întîmplătoare. Dacă, bunăoară, dintr-un motiv sau altul, ai tras mîța de coadă și-ai picat la admiterea de la Medicină, nu e o fericire, dar nici întîmplare nu e. Ți-ai făcut-o cu mîna ta. Dacă, în schimb, autobuzul cu care te îndreptai spre admitere a făcut un accident și ai ajuns mai tîrziu la examen, faptul că l-ai picat din lipsă de timp este o întîmplare, și încă una nefericită. O ne-norocire. Un ghinion, resimțit cu atît mai abitir cu cît pare mai absurd. Ați prins ideea. Știm cu toții că nu din întîmplare, după căderea comunismului, România a rămas în urma altor țări din regiune. Și nu din întîmplare Rusia a atacat Ucraina.

Din fericire, mai există și minuni, la fel de inexplicabile și, aparent, la fel de ilogice precum ghinioanele. Să lăsăm deocamdată Ucraina deoparte, cu atitudinea ei de „iertați-ne, n-am știut că e imposibil să ții piept Rusiei”. Să luăm bunăoară demisia lui Sorin Cîmpeanu din funcția de ministru al Educației – o minune, fără doar și poate! E inexplicabilă și aparent lipsită de orice logică. Doar n-ați crezut vreo clipă că omul s-a sacrificat pentru a nu deturna atenția de la legile Educației, după cum a susținut. Această minciună sfruntată era de așteptat. Era normală în contextul politicii românești. E precum în bancul acela cu accente misogine: „Conducătoarea automobilului din fața mea a semnalizat că vira la stînga. Și, contrar așteptărilor mele, a virat la stînga!”. Într-o țară în care normalitatea plagiatului e cvasi-unanim acceptată, o demisie de felul acesta te năucește. Te ia prin surprindere. S-a scris, chiar și în această revistă, ad nauseam, atît despre plagiat în general, cît și despre Cîmpeanu în particular. S-au trimis scrisori de protest din diaspora. S-au semnat petiții. Nimic! Și-atunci de ce tocmai acum și de ce taman Sorin Cîmpeanu, care numai de înalte standarde morale sau de remușcări ale duhului lăuntric nu poate fi suspectat? Am putea bănui că decizia a fost forțată de către președintele Iohannis, dar asta n-ar fi o explicație. Ar însemna doar să mutăm minunea de la Guvern la Președinție. Mai bine o lăsăm așa cum sînt toate minunile – inexplicabile. Minunile de dar nu „se caută la dinți”.

 C.S. Lewis, un scriitor britanic mai cunoscut probabil publicului tînăr pentru Cronicile din Narnia și pentru prietenia cu J.R.R. Tolkien, autorul Stăpînului Inelelor, a scris și o carte cît se poate de serioasă intitulată chiar așa – Miracole: un studiu preliminar. Lewis susține acolo că negarea posibilității miracolelor ca „neștiințifică” este, de fapt, un argument cît se poate de neștiințific. Ca „naturaliști”, sîntem într-atît de obișnuiți să gîndim în termeni stricți de cauză-efect încît uităm că o analiză obiectivă a oricărui sistem presupune o privire din afara sistemului. Altfel spus, o privire supra-naturală. Altminteri, ca naturalist, dacă stau pe bancheta unui tren de mare viteză, îmi imaginez, „natural”, că stau pe loc deși, în realitate, mă deplasez cu o sută de kilometri la oră (recunosc, exemplul e nerealist pentru România). În plus, insistența simplificatoare pe paradigma cauză-efect elimină posibilitatea liberului-arbitru și, prin urmare, orice responsabilitate personală. Fenomenul e deja vizibil: de-acum, vinovate sînt genele, biochimia, hormonii, mediul, societatea și oricine altcineva, mai puțin noi înșine. La rîndul lor, însă, nici acești factori „exteriori” nu pot fi trași la răspundere, beneficiind și ei de aceeași nevinovăție cauzală. Ergo, ar fi irațional să crezi că miracolele nu există. Trebuie doar să știi să le vezi.

Mai intempestiv din fire cum sînt, îndrăznesc să împing teoria și mai departe: dacă minunile și nenorocirile sînt la fel de impredictibile, la fel de alunecoase cînd vine vorba de a se lăsa prinse în capcana „cauză-efect”, și, „știm” prea bine, o nenorocire nu vine niciodată singură, de ce minunile ar face excepție de la această regulă? Uite, nici bine n-a apucat să se usuce cerneala pe demisia lui Cîmpeanu că a și fost anunțat premiul Nobel pentru fizică. Alain Aspect, John Clauser și Anton Zellinger au reușit să demonstreze, printr-o serie de experimente, că fenomenul de entanglement („încurcătură”), anticipat teoretic de fizica cuantică, nu doar că există, dar își poate găsi chiar aplicații practice, printre care și mult-așteptatul computer cuantic care va schimba, zice-se, istoria. Pe scurt, „încurcătura” se referă la două particule care s-au atins la un moment dat, dar ulterior au fost separate de distanțe uriașe, să zicem „marginile universului”. Și totuși, în ciuda distanței, astronomice la propriu, orice experiment realizat pe una dintre particule o influențează și pe cealaltă. Vorba cîntecului de odinioară: „Ce bine ne-nțelegem noi doi, / parc-am fi unul singur, nu doi”. Dacă asta nu intră la categoria „miracolelor”, conform logicii normale, atunci nu știu ce intră. În treacăt fie spus, fizica modernă datorează mai mult decît se știe… creștinismului. Nu doar teoria Big Bang-ului a fost „creația” unui preot catolic, Georges Lemaître, dar Denis de Rougemont, autorul cărții Dragostea și Occidentul, argumenta chiar că fizica modernă n-ar fi fost posibilă într-o altă cultură. Doar o minte pregătită să depășească logica binară și să accepte că Dumnezeu poate fi Unul în Trei, iar Iisus deopotrivă și om, și Dumnezeu, poate concepe că fotonul poate fi în același timp și numai undă, și numai corpuscul. Nu degeaba teoreticienii fizicii umplu bisericile. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe prietenul meu, să-i zicem Zbengu. Va confirma faptul că lumea e miraculoasă.

Iaca de ce îmi îngădui să visez și să nădăjduiesc că fenomenul de entanglement poate funcționa și-n cazul politicii românești, și că demisia lui Cîmpeanu, oricît de îndepărtată de cea a lui Ciucă, îl poate determina și pe prim-ministru să recurgă la același gest. Deja cele două particule politice s-au „pupat” în materie de doctorate plagiate, așa că nu mai contează că s-au despărțit. Încurcătura îi va ține pe vecie aproape.

Vom fi fiind noi, românii, mai speciali, dar nu s-o opri fizica cuantică la Vama Borș.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).