Paradoxul birtului
…pentru că e vară, e soare, așa că e aproape inevitabil să petrecem mai mult sau mai puțin timp pe terasa vreunui birt. Dar cum? Cum îl petrecem? Cum ne petrecem? Ați văzut că la orice birt demn de acest nume personalul aleargă de colo-colo atît de repede încît, dacă încerci să-l urmărești, începe să te ia amețeala. (Mă grăbesc să precizez că nu e nimic peiorativ în apelativul „birt”: pe filieră sîrbo-croată, vine din germană și înseamnă „restaurant”.) Se iau comenzile, se aleargă la bucătărie, se aduc farfuriile, se strîng farfuriile, se curăță mesele, iar printre picături se mai face și conversație amiabilă cu clienții pentru a-i binedispune și a-i fideliza. Simplu spus, oamenii aceia aleargă pentru ca noi, clienții, să putem sta. Pentru a ne îngădui să ne tragem sufletul – atît la propriu, cît și la figurat. Acesta este paradoxul birtului – sau ar trebui să fie.
A ști cum să stai e mai mult decît o artă – e o necesitate. Cînd Aristotel spunea că fermierii sau artizanii sînt cetățeni, dar nu chiar, n-o făcea pentru că i-ar fi disprețuit sau i-ar fi considerat mai proști, ci pentru că, lucrînd de dimineață pînă seara, nu aveau timp de stat. Nu aveau timp liber, deci nu mai aveau timp nici de politică și nu-și permiteau nici răgazul contemplației. Or, omul e o ființă politică (Aristotel) pentru că, după cum spunea și Epictet, „este ființa care iubește contemplația”. Paradoxal? Cînd cel care avea să devină Fericitul Augustin trece printr-o serie de crize personale, el renunță la predarea retoricii (o profesiune extrem de bine remunerată pe-atunci) și se retrage din lume împreună cu cîțiva prieteni, la o vilă în Cassiciacum, pentru a practica… contemplația. După cum singur mărturisește în Confesiuni, această decizie avea să se dovedească esențială pentru convertirea ulterioară la creștinism.
De bună seamă, nu toată lumea are la dispoziție o vilă (și prieteni predispuși la contemplație), dar toată lumea își poate îngădui la răstimpuri să zăbovească pe terasa vreunui birt, cu sau fără amici. Merităm cu toții cîteva momente de contemplație – a spectacolului străzii, a oamenilor de la celelalte mese, a amintirilor din tinerețe (où sont les neiges d’antan?), a vreunei ipoteze mai mult sau mai puțin inspirate, lansată de vreun tovarăș de bere supărat pe lume și viață. Pînă nu demult, o viață bună consta tocmai în găsirea echilibrului ideal dintre vita contemplativa și vita activa. Dar a fi exclusiv activ în ziua de astăzi a devenit un ideal care nu iartă nici o vîrstă. Pe vremuri, bătrînețea era vîrsta odihnei, a contemplativității. Te așezai pe o băncuță în fața porții și te uitai la spectacolul de pe uliță ca la teatru. Nu degeaba „teatrul” și „teoria” au o etimologie comună –theoria, adică privire sau contemplație. Acum, însă, și vîrstnicii trebuie să fie activi, să facă sport, să se implice. Să fie zvăpăiați. Cu alte cuvinte, să se agite, cu sau fără rost. Cu sau fără cap.
Nici la terasă nu mai știm să stăm așa cum se cuvine, tihnit. Am ieșit din mentalitatea birtului de-odinioară și-am intrat în mentalitatea bistroului care, zice-se, și-ar trage numele de la soldații ruși care au ocupat Parisul după războaiele napoleoniene și cereau să fie serviți „bîstro”, adică „repede“ (se non è vero, è ben trovato). Ironia face ca tocmai francezii să fie cei care au ridicat la rang de artă băutul unui degetar de cafea într-o oră. Noi, însă, nu sîntem francezi. Precum soldații ruși, noi nu mai avem răbdare. Dacă sîntem înconjurați de comeseni, nu mai conversăm, ci ne certăm. Ne răstim fără să ne mai ascultăm, după cum ne-au învățat talk-show-urile de la televiziunile românești. Dacă sîntem singuri, ne găsim de lucru cu telefonul „deștept”. De ce? De frica de-a fi singuri.
Cînd în centrul Clujului, în Piața Unirii (Matei Corvin), au început să apară terasele precum ciupercile după ploaie, mi-am întrebat amicii de ce sînt prețurile atît de piperate și de ce ne-am așeza acolo, în loc să alegem un loc mai ferit și mai liniștit, cu prețuri mai rezonabile. „Pentru că”, mi-au răspuns sfătos, „aici nu stai pentru a bea cafea sau bere. Aici stai pentru a fi văzut, or asta costă.” A sta pe terasă nu pentru a vedea, ci pentru a fi văzut e o altă formă de a fugi de singurătate. Pentru c-am uitat ce-nseamnă tihna, nu mai știm cum să ne bucurăm nici împreună și nici singuri. Pe terase, personalul aleargă, dar aleargă cu rost. Noi, clienții, ne-am așezat la mese, dar sîntem mai agitați decît ei – și fără rost. Statul cu ochii-n telefon și permanenta mișcare a degetelor pe ecran, pentru a sări de la un „feed” la altul, fără a zăbovi la fiecare mai mult de cîteva secunde, nu sînt decît o altă formă de-a fugi de noi înșine. Din noi înșine. O altă formă de-a trăi în afara noastră.
Se căinează gălăgios restrîngerea sau chiar dispariția vieții private în ziua de astăzi, uitîndu-se că renunțarea la viața privată nu e opera vreunui Big Brother, ci a fiecăruia dintre noi – o armată de small brothers speriați de singurătate și de perspectiva de-a rămîne singuri cu gîndurile lor. Iar asta nu pentru că-n fiecare dintre noi s-ar ascunde vreun ucigaș în serie ale cărui dorințe secrete ne-ar înspăimînta, ci pentru că, dimpotrivă, ne-am plictisit de noi înșine. De banalitatea noastră cea de toate zilele. Iaca paradoxul: cu cît mai tare ni se spune că trebuie să învățăm să ne iubim pe noi înșine, cu atît mai mult ne înstrăinăm de noi înșine. Și-atunci ne refugiem în afară, care cum putem, care cu un cont pe Instagram, care cu o mașină „bengoasă” sau c-o pereche de blugi sfîșiați „cu artă”.
S-ar putea crede că renunțarea la privat și trăitul în ochii publicului ar putea întări viața publică. Res-publica. După cum, însă, putem constata cu ochiul liber, nu e nici pe departe cazul. Dimpotrivă. Cu cît mai abitir trăim în public, cu atît mai debilă devine viața noastră publică. Iaca, așadar, și ultimul paradox al zilei: nu mai știm cum să ne gestionăm vita activa, pentru că ne-am pierdut deprinderea unei vita contemplativa. Nu mai știm cum să trăim bine împreună, pentru că nu mai știm cum să trăim bine singuri. Mai în glumă, mai în serios, putem conchide că nu mai știm cum să facem politică pentru că nu mai știm cum să stăm, în tihnă, pe terasa vreunui birt.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
