Cîntecul de sirenă al morcovului
…pentru că e lesne să ne lăsăm înșelați de aparențe. Tehnic vorbind, deși pe locul patru în preferințele juriului, Ucraina a cîștigat cu surle și trîmbițe votul popular la Eurovision 2022. Așa că la anul, dacă situația „de pe teren” o va îngădui, va fi țara-gazdă a Eurovision 2023. Teoretic și practic, însă, Ucraina a pierdut – și a făcut-o rușinos de-a dreptul. Nu mă refer acum la calitatea muzicală a cîntecului Ștefania sau la performanță artistică a Orchestrei Kalush (ambele îndoielnice, dacă mă întrebați, dar de gustibus non disputandum). Nu ele fac obiectul acestui verdict care altminteri poate părea nedrept sau răutăcios de-a dreptul în contextul invaziei rusești.
Miza e mult mai mare. S-a spus că războiul din Ucraina e mai mult decît un război între două țări – e un război între două viziuni morale, între două înțelegeri opuse ale lumii, ale victoriei și înfrîngerii, ale binelui și răului. Dacă e așa, atunci Ucraina a cîștigat deja războiul cu Rusia chiar dacă, tehnic vorbind, încă l-ar putea pierde (puțin probabil). Dar, taman din aceeași cauză, a pierdut (fără să-și dea seama) competiția de la Eurovision, chiar dacă, tehnic vorbind, a cîștigat-o. Și s-a bucurat în loc să se rușineze.
Liderul trupei, Oleg Psiuk, s-a declarat mîndru c-a încălcat cu tupeu regulile concursului, care interzic orice referințe politice, însă nu s-a indignat cîtuși de puțin că n-a fost penalizat pentru asta. Pentru că una e să încalci fățiș o regulă și să-ți asumi deschis consecințele – se numește „nesupunere civică”. E, pînă la urmă, indiferent de justețea cauzei, un act de eroism care merită admirație. Cu totul altceva e să o faci știind prea bine că, din varii motive, nu vei avea nimic de suferit, ba dimpotrivă – se numește „inelul lui Gyges” (vezi Republica lui Platon) sau, mai simplu, tupeu, ca să folosesc un termen blînd. Președintele Zelenski s-a grăbit și el nu doar să felicite „curajul” trupei cîștigătoare, dar și să declare că „Muzica noastră cucerește Europa!”, legînd victoria de la Eurovision de viitoarea victorie a Ucrainei în război.
Asta se cheamă să amesteci nepermis borcanele. Dacă izbînda Ucrainei în fața Rusiei mi-ar umple inima de bucurie, succesul de la Eurovision mi-a umplut-o de o tristețe melancolică. Cît de mult îți poți fura singur căciula, fie ca artist, fie ca președinte în vremuri de război, pentru a-ți imagina, chiar și pentru o clipă, că e o victorie cinstită? O victorie pe bune și nu una din milă? Că rezultatul e o dovadă a calității muzicii ucrainene care, iată, „cucerește Europa”? Cît de mult te poți minți singur mimînd un act de rebeliune fățișă, dar știind foarte bine că EBU (European Broadcast Union) nu va descalifica trupa pentru declarația politică, ba dimpotrivă, va „înțelege sentimentele pentru Ucraina din aceste zile”, considerînd că-n aceste condiții declarațiile sînt „umanitare, nu politice”?
Nu sînt naiv. Înțeleg prea bine că războiul, mai ales în ziua de astăzi, e și unul de „imagine” și că opinia publică europeană contează, iar asta a fost oportunitatea de a avea un public de douăzeci de milioane. Înțeleg și că Oleg Psiuk nu putea să le spună privitorilor, precum Birlic în Titanic Vals, „Fraților, nu mă votați!”. Putea, însă – odată mesajul transmis, inimile europene cucerite și victoria populară asigurată –, să renunțe, cu grație și demnitate, la premiul întîi, invocînd taman acest val de popularitate față de Ucraina care n-are absolut nimic de-a face cu performanța artistică. „Mulțumim, dar nu-l merităm – noi vrem să cîștigăm cinstit”, ar fi putut spune, iar Zelenski ar fi putut avea un discurs pregătit pe această temă (cîtă vreme rezultatul era într-atît de previzibil). Mi se va reaminti că „la război ca la război” și că-n aceste condiții totul e permis, ca-n dragoste. Încercați însă să vă imaginați pentru o clipă impactul uriaș pe care un asemenea discurs, contraintuitiv și neașteptat, l-ar fi avut nu doar în Europa, ci în lumea întreagă. Să fi văzut atunci dragostea revărsată din toate colțurile lumii!
Din păcate, s-a dovedit încă o dată că e mai lesne să reziști bățului decît cîntecului de sirenă al morcovului. Să lupți cu arma-n mînă la Azovstal e mai lesne decît s-o faci cu microfonul în Italia. Cum spuneam, miza e mult mai mare. În orice domeniu, în bătălia dintre băț și morcov, bățul cîștigă doar pe termen scurt, iar morcovul, pe termen lung. Morcovul e cu adevărat periculos, nu bățul – și de aceea Putin va pierde războiul. Asta explică deopotrivă eșecul oricărui regim totalitar și succesul democrațiilor liberale. Vă vine sau nu să credeți, sîntem programați, atît genetic, cît și biblic, pentru libertate – reală sau imaginară, n-are importanță. Pînă și Étienne de La Boétie, autorul Servituții voluntare, a înțeles paradoxul (dar asta ar fi o altă discuție). Frica de băț are limite. Atracția morcovului e insidioasă și nu obosește. Am cunoscut oameni curajoși sub comunism care-au început să șchioapete moral în fața ispitelor democratice, iar aici mă introduc mai întîi pe mine, chiar dacă trebuie să scot din ecuație „curajul sub comunism”.
În America, unde morcovul e mai dulce, ispita e și ea, de bună seamă, mai mare. E o tradiție. Toată lumea va fi auzit de Boston Tea Party, cînd un grup de așa-ziși patrioți s-au strecurat la bordul unei nave britanice, aruncînd, în semn de protest pentru noua taxă impusă, ceaiul în ocean. Ceea ce se trece lesne cu vederea e faptul că „protestatarii” erau deghizați în „indieni” (cum le spuneau pe atunci), ba încă unii din tribul care avea cea mai proastă reputație în Boston. Cu alte cuvinte, au fugit și ei de responsabilitate, ba încă și aruncînd vina pe alții. Aia n-a fost nesupunere civică, aia a fost lașitate. Cînd în academie se intră pe criterii care au prea puțin de-a face cu meritul, competența întregii societăți e pusă-n pericol. E lesne să te minți c-ai fost ales pentru că ești cel/cea mai bun(ă), dar ți-ai fura singur căciula (în fine, pălăria, în Texas). Mărturisesc că, spre deosebire de liderul trupei Kalush, m-aș simți umilit dacă aș afla c-am fost ales pentru că sînt est-european și asigur „diversitatea” departamentului, fiind pe deasupra și heterosexual, și ortodox. Despre politica în care se votează pe criterii care n-au de-a face cîtuși de puțin cu orice fel de competențe nu mai vorbesc, că v-aș plictisi, deși n-ar trebui. Repet: o miză mai serioasă ar fi greu de găsit.
De ce? Pentru că războaiele sînt de două feluri – văzute și nevăzute. De aia!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
