Pierdut respect. Găsitorului, recompensă!

…deși odinioară se foloseau pe scară largă saluturi precum „Vă salut cu respect” sau „Respectele mele!” și chiar mai simpla exclamație „Respect!” rostită cu admirație, eventual amestecată și cu puțină invidie, pentru o realizare sau altă. Pe scurt, respectul era un ingredient de bază al vieții noastre cea de toate zilele. Era precum sarea-n bucate, ceva ce ne dădea gust și poftă de viață deopotrivă. Spuneți drept: cînd ați auzit ultima oară vreuna dintre formulele de mai sus? Vă mai amintiți cînd a fost ultima dată cînd v-ați mai intersectat cu respectul? Dacă da, sînteți printre puținii norocoși. Dacă nu, consolați-vă cu gîndul că de-acum faceți parte dintr-o majoritate covîrșitoare.

Ce s-a întîmplat? Cum, cînd și de ce ne-am pierdut respectul? Răspunsurile, înclin să cred, se găsesc într-un amestec de factori locali și internaționali. Să începem cu explicațiile neaoșe. Recent, am văzut că profesorii aflați în grevă (la ora la care scriu aceste rînduri) cer insistent să fie tratați cu respect. Corectă la o primă vedere, cererea alunecă însă rapid în ridicol, cînd realizezi că „respectul” cerut se traduce prin omenescul, prea omenescul „spor salarial”. Nu că, Doamne ferește, o asemenea cerere n-ar fi justificată, ci pentru că ea pune carul înaintea boilor, atît la propriu, cît și la figurat. Pentru că respectul se și acordă, dar se și cîștigă. Or, ca profesor, a pretinde respect de la niște plagiatori dovediți, prefăcîndu-te că această problemă nu există sau nu e importantă, înseamnă să te umpli singur și de bunăvoie de ridicol. Cine să respecte Educația? Lucian Bode? Cel care, după ce-a fost dovedit, negru pe alb, că a plagiat masiv în lucrarea „de doctorat”, care, oricum, nu aduce nici o contribuție majoră în planul cercetării, a fost recent spălat de către Comisia Națională de Etică, cu explicația ridicolă „deși n-a folosit ghilimele, n-a plagiat”? Cui și de ce să acord respectul? Acord respect lui Dacian Dragoș, care și-a dat demisia din funcția de conducător al acestei comisii, în semn de protest, acord respect Universității „Babeș-Bolyai“ care și-a făcut datoria, dar restului? Dar turmei de struți care-și doresc să fie tratați cu respectul datorat profesorilor? Sau ministrului Bode?

Ce să mai spunem de cel care-l ține drăgăstos în brațe, pentru că cine se-aseamănă se-adună, coloana vertebrală a moralității de cauciuc, Nicolae Ciucă, plagiator dovedit și el, ascuns după pulpana unei procuraturi obediente? Respect? Pentru cel care în 2018 declara ritos: „Nu voi face politică. Consider atît de sfîntă onoarea şi demnitatea de a fi fost şeful Statului Major”, doar pentru a-și călca în picioare „sfînta onoare și demnitate” la prima ocazie? Cel care declara miercuri: „Dacă am spus că-mi voi da demisia vineri, îmi voi da demisia vineri”, pentru ca vineri să se răzgîndească folosindu-i ca pretext taman pe cei care-i pretind acum respectul? Cînd singuri nu se respectă pentru că nu își respectă profesia? Cum să-i respecte președintele Iohannis, cel care declara, la fel de ritos precum Ciucă, de-acum ignorata cu nerușinare „toleranță zero pentru plagiat”?

Aș putea continua așa mult și bine, cu respectul acordat românilor „de aur” pe TikTok-ul chinezesc și vizite de curtoazie la ambasada Rusiei, negreșit cu tricolorul pe piept, dar nădăjduiesc c-ați prins ideea de ce, din motive strict neaoșe, respectul ne fuge printre degete precum nisipul. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Fenomenul fiind însă cvasi-universal, o parte din explicații e musai să depășească și ele strîmtul cerc mioritic. Să trecem așadar la următorul nivel, cel – haideți să-i spunem – mai filosofic. Dispariția respectului ca un concept central al vieții civilizate presupune un refuz al ierarhiilor valorice. A respecta pe cineva sau ceva implică o privire pe verticală, de jos în sus, înrudită celei de rușinare. Te rușinezi pentru că nu te-ai ridicat la înălțimea propriilor așteptări sau la înălțimea așteptărilor altora. Din contra, a-ți pierde respectul devine un apanaj al nerușinării, un refuz al verticalității și o îmbrățișare a unei perspective orizontale, egalizatoare. 

Ce a produs această schimbare din ce în ce mai accelerată în ultimii zece, douăzeci de ani? Ce s-a schimbat în întreaga lume în această perioadă? Au apărut noile media sociale – de la deja uitatul de-acum MySpace la deja prăfuitul Facebook, la so-yestarday-ul Instagram, la deja hulitul Twitter, la Snapchat și la, cum spuneam, preferatul de-acum al românilor neaoși, chinezescul TikTok. De ce au accelerat noile media trecerea, începută de multișor, cum observa Tocqueville deja în secolul al XIX-lea, de la perspectiva verticală asupra lumii la cea orizontală? Pentru că fiecare a putut deveni, din „cititor”, „scriitor”, din „receptor”, „autor” ș.a.m.d. Simplificînd din lipsă de spațiu, așa s-a pierdut respectul față de cuvîntul scris, și tot așa s-a pierdut respectul față de o profesie sau alta, o vocație sau alta (în germană, Beruf înseamnă deopotrivă „profesie” și „vocație”). Pînă nu demult, existau profesii „respectabile” – profesia de profesor (sic!), să zicem. Pînă nu demult, se spunea că toți oamenii se pricep doar la două lucruri – la fotbal și la politică. De-acum însă, toată lumea se pricepe la orice: la medicină, la drept, la filosofie, la religie, la teologie, ba chiar și la teofanie, ce mai contează? Toate se găsesc pe Internet, la toate îți poți da și îți dai cu părerea: de la cum se cresc copiii la cum să fii fericit, de la atitudinea corectă față de pisici la mersul pe bicicletă, repararea mașinii de spălat sau viața la țară. De-abia acum am reușit să punem cu adevărat în practică dictonul roman „Nihil humanum a me alienum puto” („Nimic din ceea ce-i omenesc nu-mi este străin” – cum am învățat prin clasa a opta, pe vremea cînd încă se mai respecta limba latină). Să nu uităm, dictonul e născocirea unui fost sclav adus la Roma, Publius Terentius Afer, posibil negru precum Fericitul Augustin, devenit celebru prin scrierea de comedii (și eliberat din acest motiv). Alte vremuri, altă educație! Vremuri în care respectul nu se acorda pe bază de culoare a pielii sau de statut social. Respectul se acorda pe bază de merit.

Vorba olteanului: Fuse, fuse și se duse! Găsitorului, respect!

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).