Modelul vulturului-furnică

…și nu, nu e vorba de vreo alternativă la centaur, sirenă, struțocămilă sau elefantul-țînțar. Oricît de fantastice la prima vedere, aceste creaturi rămîn fundamental simple. Grecii au luat un cal, i-au retezat capul și-au adăugat un tors și-un cap de om; la fel au procedat cu sirena, înlocuind calul cu peștele – simplu ca bună ziua; ceva mai subtil, Dimitrie Cantemir și-a imaginat „cămila nepăsărită și pășirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struțocămilă îi dzic”, așadar, o ființă care nu e și-și, precum centaurul sau sirena, ci mai degrabă nici-nici – nici întru totul struț, nici tocmai cămilă; genial în felul lui, Salvador Dalí a realizat că ispitirile Sfîntului Anton, oricît de amenințător-nărăvașe (vezi armăsarul din prim-plan) sau impresionante prin placiditate (vezi elefanții domesticiți, care-l urmează disciplinați, precum patimile cuibărite confortabil în suflet), nu se reazemă decît pe niște picioare de țînțari atunci cînd li se opune crucea. Dar, în toate aceste cazuri, oricît de fabuloase, avem de-a face doar cu amestecuri de aparențe, nu de esențe. Partea de sus a centaurului, bunăoară, face ce face omul și rămîne om, cîtă vreme partea de jos face ce face calul, rămînînd, așadar, cal.

Vulturul-furnică, însă, intră într-o altă categorie. Aici nu se mai amestecă aparențele, ci esențele. Vulturul-furnică nu e jumătate vultur și jumătate furnică. Nu arată (și) ca o furnică. Arată ca un vultur. Poate zbura ca un vultur, dar are comportament de furnică. Așa l-a caracterizat, bunăoară, Marchizul de Custine (1790-1857) pe țarul Rusiei, Nicolae I, în cartea Rusia în 1839 – o încercare de-a reface în Rusia performanța lui Tocqueville din America. Țarul, a constatat marchizul, poate „zbura” aidoma vulturului deasupra vastei întinderi a imperiului, supraveghindu-l dintr-o privire, dar se comportă precum o insectă, afundîndu-se cu plăcere în cele mai neînsemnate detalii ale vastei sale administrații. Nicolae I se îngropa, precum furnica, în meschinele măruntaie ale detaliilor mundane, văduvindu-se astfel, de bunăvoie și nesilit de nimeni, de acea „privire de ansamblu” („the big picture”, cum i-ar spune americanul) fără de care nimic cu adevărat important nu poate fi dus la bun sfîrșit. Refuzînd transcendența, țarul a ales trivialitatea. Ceea ce-a urmat pentru Rusia se cunoaște și, de n-ar fi, nu s-ar povesti pînă-n ziua de astăzi în Ucraina. 

Dar nu despre Nicolae I sau despre Rusia e vorba acum – mai ales acum, cînd e atît de lesne să-i găsești Rusiei defectele, că nu mai are nici un haz intelectual. Mai interesanți acum sîntem noi, ăștia cu pretenții de complexități sufletești. Cum o știu însă deopotrivă alpiniștii și scafandrii, scriitorii sau poeții, schimbările bruște de altitudine sînt la fel de periculoase, atît în sus, cît și în jos. Să rămînem, așadar, precauți și să trecem pentru moment de la Rusia țaristă doar la România penelisto-pesedistă. O schimbare de subiect treptată, blîndă, fără zguduiri majore, potrivită naturelurilor simțitoare. Cum funcționează, în contextul acestei guvernări, modelul vulturului-furnică? De un’ să-ncepem? 

Hai, din 2018: „Consider atît de sfîntă onoarea și demnitatea de a fi fost șeful Statului Major al Apărării încît, indiferent de ceea ce mi s-ar propune, nu voi face altceva. (…) Nu voi face politică“, spunea atunci Nicolae Ciucă. „Sfînta onoare și demnitate” vulturești au dispărut peste noapte, roase de furnicarul politicii românești. Dacă țara te vrea furnică… Furnică, să trăiți! E o tradiție. Fostului președinte al PNL, Florin Cîțu, dacă vi-l mai amintiți, i-au trebuit doar acele mistice 40 de zile pentru a trece de la vulturescul „Cît sînt eu președinte al PNL nu vom face alianţă cu PSD. Sînt un politician atipic, eu nu mint” la mai mundanul „Dacă reușim să facem o guvernare stabilă cu PSD, e OK. Am găsit multe lucruri care să ne unească”. Operația a reușit, pacientul a murit. Furnica a învins. Măreața coaliție PNL-PSD, menită să salveze țara cu o viziune atotcuprinzătoare, a devenit, fără fasoane, conform însuși președintelui PSD, „coaliția lui Nicu și Marcel”. Mă și mir de familiaritatea lui Marcel – n-a aflat țăranul că Nicu are doctorat, ca și Lucică, de la Interne? Mai glumim și noi, ca furnicile. 

Dacă ne mulțumim doar cu privitul în oglindă, n-ajută – acolo arătăm, cu toții, ca vulturii. Credeți că Marcel, Nicu sau Lucică văd în oglindă altceva decît acvile? Aparențele fiind așadar înșelătoare, se cuvine să ne uităm mai atent la comportamente. Ce caracterizează comportamentul furnicii? Hărnicia! – vă veți grăbi probabil să răspundeți, cu gîndul la cunoscuta fabulă „Greierele și furnica“. Să nu ne pripim însă, pentru că miza e prea mare. În ce fel și mai ales unde se manifestă hărnicia furnicii? Numai și numai în furnicar. În mușuroi, pentru mușuroi, cu mușuroiul. Furnica e harnică numai și numai prin imitație. Am putea chiar spune că e harnică la imitație. Iubește imitația. Prin comparație, a văzut cineva vreodată un mușuroi de greieri?

Și-acum să fim cinstiți și să recunoaștem: nu ne hărnicim noi în mușuroi, pentru mușuroi și cu mușuroiul, iar toate astea în căutarea autenticității? Nu ne uităm noi la aceleași filme? Nu ascultăm aceleași muzici? Nu sîntem conectați la aceleași rețele sociale? Nu ne străduim noi să fim în pas cu moda, cu toate modele – de la cele vestimentare sau culinare la stiluri de viață, vacanțe, ceasuri inteligente, religii sau psihoterapeuți? Se vorbește mult în ultima vreme despre polarizarea societății, dar nu este această polarizare tot o consecință a mentalității de mușuroi? Pentru că nici de sfădit sau de înjurat nu ne mai putem sfădi sau înjura fără un grup care să ne împărtășească opiniile. Sîntem creștini ortodocși pentru că e la modă, și sîntem atei pentru că și asta e la modă. Facem cinci mii de pași pe zi pentru că e la modă și mîncăm fasole cu ciolan și mici pentru că așa e tradiția. Ne facem cruce c-așa fac toți și mergem la psihoterapeut pentru că nu sîntem la fel ca ăia care-și fac cruce. 

Arătăm ca vulturii și ne comportăm ca furnicile.

Știți de ce americanii nu împărtășesc admirația europenilor pentru furnici? Pentru că au oroare de termite – furnicile acelea care, pe nevăzute și neauzite, îți pot roade casa pe dinlăuntru pînă o fac praf și pulbere. Iaca o hărnicie devastatoare atît la propriu, cît și la figurat. N-aveți încă pe ceas aplicația cu Eminescu? „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. / Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați.” Vulturi.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).