Trupurile Reginei; și nu numai
…pentru că, spre deosebire de Istoria cu majusculă, faimoasă pentru ironiile ei, istoriile personale tind să fie mai puțin ironice și mai mult jucăușe. Vestea morții Reginei Elisabeta a II-a m-a prins la New Orleans, la un institut de pe lîngă Tulane University. În urmă cu exact zece ani mă aflam tot la Tulane University, ca visiting professor. Șeful meu de-atunci, să-i spunem Moș Martyn, era un britanic cu plete dalbe și c-o mustață demnă de un ofițer din războaiele cu burii. La un pahar de vorbă, l-am întrebat de cît timp este în America. Trăia aici de mai bine de douăzeci și cinci de ani, însă refuzase să ceară cetățenia americană. De ce? Mi-a răspuns cu toată seriozitatea: „Pentru că sînt un supus loial al Maiestății Sale Regina!”. În engleză, cu accent, replica a sunat și mai impresionant. Martyn era și fumător înrăit – dar fuma doar Pall Mall, pentru că erau singurele țigări englezești care se găseau în New Orleans.
Ultima oară ne-am revăzut acum vreo două săptămîni și ne-am apucat să depănăm amintiri. În urmă cu zece ani tocmai îmi apărea prima carte despre istoria compromisului – o istorie care începea în antichitate și se încheia în Anglia secolului al XVII-lea. După cum era de așteptat, atunci am povestit multe despre Regina Elisabeta I – și tot atunci mi-a venit ideea și pentru cea de a doua carte, o idee la care Martyn a ridicat nițel din stufoasele-i sprîncene britanice. A folosi metafora celor două trupuri ale Reginei/Regelui pentru a explica fondarea poporului american i se va fi părut aproape o blasfemie. La urma urmei, juriștii Reginei Elisabeta I născociseră conceptul celor „două trupuri”, preluat ulterior de către toate monarhiile europene. Conform acestuia, regina (sau regele) are două trupuri – unul fizic și altul politic. Corpul fizic poate suferi accidente, se poate dovedi neputincios, corupt atît la propriu, cît și la figurat ș.a.m.d., dar corpul politic rămîne întotdeauna fără de prihană. Corpul fizic poate muri și poate fi înlocuit, corpul politic, niciodată. De aici și justificarea strigătului „Regele a murit! Trăiască regele!”. Keep calm and carry on.
Cîteva secole și zece ani mai tîrziu, vorbind de astă dată de Elisabeta a II-a, conceptul își păstrează încă utilitatea. La ora la care scriu aceste rînduri, corpul fizic al Reginei este pregătit pentru funeralii naționale. Corpul politic al Reginei, însă, va continua să dăinuie, după cum a făcut-o de secole. Or, cînd continuitatea politică este dublată de o longevitate fizică impresionantă, impactul emoțional este cu atît mai mare. De aici și reacțiile supușilor britanici, deosebite de cele ale publicului larg. Pentru că subitul interes al americanilor sau al românilor (pentru că le urmăresc televiziunile) are prea puțin de-a face cu emoția resimțită de un britanic precum Martyn, care, după o viață întreagă trăită ca supus loial al Maiestății Sale Regina, s-a trezit, aproape de pensie, supusul loial al Maiestății Sale Regele Charles al III-lea.
E o diferență uriașă. Pentru non-britanici, reacția la moartea Reginei nu e cu nimic deosebită față de reacția la moartea, să zicem, a lui Michael Jackson, iar interesul publicului va dura cam tot atît. E vorba despre o fascinație omenească pentru soarta celebrităților, despre care vorbea și Adam Smith în Teoria morală a sentimentelor – o fascinație care nu face distincția între cuplul Harry-Meghan, pe de-o parte, și cuplul William-Kate, pe de alta. Pentru britanici, însă, diferența e de la cer la pămînt. Diferența e dintre „idoli” și „icoane”, cum remarca Andrew Sullivan. Primul cuplu a decis să se „emancipeze” și să trăiască de pe urma celebrității regale fără a-și asuma însă și obligațiile (nu degeaba au trecut în Lumea Nouă); celălalt cuplu și-a luat în serios obligațiile și, foarte probabil, va asigura cu succes continuitatea monarhiei britanice.
Nu întîmplător monarhia britanică se bucură de o asemenea admirație că nici canadienii, nici australienii, altminteri independenți din toate punctele de vedere, nu vor să renunțe la statutul simbolic de „supuși ai Maiestății Sale”. Pentru că oamenii nu se hrănesc doar cu pîine, ci și cu simboluri. E epitomul conservatorismului de care vorbea Edmund Burke: „Un stat lipsit de mijloacele de a opera unele schimbări e un stat lipsit de mijloacele de a se conserva”. De-a lungul celor 70 de ani de domnie, au avut loc schimbări radicale, dar modificările s-au petrecut aproape pe nesimțite, iar ceremonialul din inima monarhiei britanice a rămas neschimbat. Ați observat caraghioasele peruci purtate de judecători, avocați și procurori în tot Commonwealth-ul? V-ați întrebat de ce britanicii nu au renunțat la ele? V-ați întrebat de ce sala Parlamentului (House of Commons) cu cea mai îndelungată tradiție din istoria lumii, creatorul monarhiei constituționale, rămîne neschimbată secole mai tîrziu, cu aleșii înghesuiți pe aceleași băncuțe și cu distanța dintre Putere și Opoziție la aceleași două lungimi de sabie, pentru a evita duelurile? Sau de ce, într-una dintre ironiile Istoriei cu majusculă, parlamentarii celor mai corupte state se lăfăie astăzi, fiecare, la cîte un birou personal?
Dacă n-ați făcut-o pînă acum, încă nu e timpul pierdut. Pentru că lecțiile Coroanei, în general, și cele ale Reginei, în particular, ne sînt de folos tuturor. După cum am scris prin alte părți, nu doar regii, ci și popoarele au două trupuri. Există poporul înțeles ca o colecție de indivizi, condus după principiul majorității. Acesta e poporul fizic, cel care poate fi corupt, leneș, lesne de manipulat, poporul pe care ne enervăm zilnic din varii motive. Dar mai există și poporul conceptual, înțeles ca un tot ce reprezintă mai mult decît suma părților, poporul ghidat de înțelepciunea de veacuri. Acesta e poporul la care nu te pufnește rîsul cînd îl descrii drept „bun”, „harnic”, „inimos”, „iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămînem”.
Mai mult, fiecare dintre noi are două trupuri, atîta doar că nu ne dăm seama, deși la răstimpuri ne mai încearc-o bănuială. Cînd ne privim în oglindă corpurile îmbătrînite, ne-ntrebăm cum se poate ca în afară să ne fi schimbat în asemenea hal, cîtă vreme pe dinlăuntru ne simțim aceiași. Uite că se poate tocmai pentru că și noi, nu doar regii și popoarele, avem două trupuri. Și dacă, oricîte diete am ține și oricîtă gimnastică am face, cel de-afară e supus corupției, să ne-ngrijim mai abitir de cel dinlăuntru. Dacă nu putem fi regi pe dinafară, să încercăm măcar să fim aristocrați pe dinlăuntru. Keep calm and carry on.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).