Armata obligatorie. Pe Facebook

…dar mai întîi permiteți să raportez, cu tot riscul de-a stîrni indignarea multora și de-a fi acuzat de oareșce nostalgii comuniste: îmi pare că ideea serviciului militar obligatoriu nu e cîtuși de puțin de lepădat automat, ba din contra, că ar merita o dezbatere serioasă. Cu o condiție minimală: să nu mai fie susținută de patrioți ca alde George Simion, c-atunci m-apucă greața, sînt tentat să-mi cumpăr blugi evazați, să-mi pun cercel în nas și să umblu prin tîrg scandînd „Make love, not war!”.

Permiteți să raportez și logica. Să începem cu ideea serviciului militar obligatoriu și să lămurim cîteva afirmații, că idei nu le pot spune, care-n ultima vreme sporesc confuzia: „Numai comuniștii impuneau serviciul militar obligatoriu! Prin urmare, e o formă de manifestare a totalitarismului”. Fals! Comuniștii au venit, ca să zicem așa, la spartul unui tîrg care începuse cu mult înainte, înainte chiar ca ideea de „tîrg” sau de „tîrgoveț” (orășean) să apară. Credeți că pe vremea societăților tribale exista această dilemă? Cînd tribul dușman năvălea cu ghioaga peste tine, credeți că aveai răgazul de-a deveni hamletian – să mă lupt, să nu mă lupt, facultativ, obligatoriu, mult, puțin, deloc, cu foc?

Păi, tocmai asta demonstrează, îmi veți spune, desuetudinea ideii. Inadecvarea ei. De la societățile tribale, omenirea a evoluat binișor, nu mai folosim ghioaga, ci drone, nu mai punem mîna pe furci și topoare, ci plătim niște profesioniști să se ocupe de asta. Fals din nou! Într-adevăr, odată cu trecerea de la ghioagă la pușcă (simplific acum puțintel), au apărut și „profesioniștii”. Li se mai zicea și mercenari sau, în italiană, condottieri. Era perioada Renașterii (sic!). Dar Machiavelli, care numai de slăbiciunea îngerului nu poate fi acuzat, îi considera periculoși din două motive. Pe de-o parte, pentru că niște soldați plătiți pot găsi pe unul care-i plătește mai bine și pot întoarce armele, pe de alta, pentru că o populație care nu e nici măcar teoretic pregătită să înșface arma pentru a-și apăra țara nu poate deveni un popor, adică o res-publica, dedicată nu intereselor individuale, ci binelui comun. La fel au gîndit și americanii cînd au interzis, în prima Constituție (Articolele Confederației), existența unei armate permanente, alcătuită din profesioniști. De aici și importanța „milițiilor” (da, pînă și ideea „milițiilor” comuniste a fost furată de la americani). Și, dacă vreți exemple mai recente, uitați-vă la Elveția sau la Israel. Sînt țări deosebite din multe puncte de vedere, dar în ambele etosul – nodul divin care leagă lucrurile, cum ar fi zis Saint-Exupéry – e mai fragil decît în alte părți ale lumii. Și-atunci ambele realizează beneficiile patriotice ale serviciului militar obligatoriu.

Da, da, ați citit bine, nu e cazul să vă frecați la ochi: am scris „beneficiile patriotice” fără să-mi tremure degetele pe tastatură. Înțeleg prea bine că patriotismul în ziua de astăzi a devenit un concept sfîrtecat între două extreme, iar asta nu doar în România, ci pretutindeni în (hai să le spunem) democrațiile liberale. Explicația este deopotrivă simplă și complicată, dar, din motive de spațiu, va trebui să ne mulțumim cu varianta simplă: democrațiile liberale, prin definiție, mută accentul de pe comunitate pe individ. Iar individul, lăsat „de capul lui”, nu-și mai găsește rostul. Și-atunci începe să și-l caute prin exacerbarea politicilor identitare – eu sînt mai alb sau mai negru, mai creștin sau mai musulman, mai moldovean sau mai ardelean, mai hetero sau mai homosexual ș.a.m.d. Dihotomia mai român sau mai ungur, să zicem, vine doar ca o contrabalansare la umflarea celorlalte identități, mai mici.

Și-atunci ce facem? Ne întoarcem la mentalitatea tribală? Da și nu. Mda, cum s-ar zice. De o oareșcare mentalitate tribală avem nevoie – se numește, cum spuneam, etos: povestea împărtășită care transformă o populație într-un popor. Asta a „reușit” să facă acum Putin în Ucraina, deși își dorea taman inversul. Dacă mai există vreun dubiu, acum s-a evaporat și ucrainenii au fost obligați să devină un popor sau să piară. Fostul meu „șef” de la Yale, Steven B. Smith, a publicat anul trecut o carte care-a făcut vîlvă chiar înaintea războiului din Ucraina și care, de-atunci, a devenit și mai aprig discutată, Reclaiming Patriotism in an Age of Extremes (Revendicînd patriotismul într-o vreme a extremelor). Pe scurt, Steven pleca de la o constatare de bun-simț: pentru a nu (re)deveni o populație, orice popor are nevoie să creadă că este un popor. Adevărata provocare, însă, e cum s-o faci fără a te lăsa pradă nici ispitei patriotismului fanfaron, că aia e lesne, și nici celei a lepădării de propriul popor, că și aia e lesne. Distanța dintre Grădina Maicii Domnului și „Ce țară frumoasă, păcat că-i locuită” e mai scurtă decît o fîlfîire din pleoape.

Iar cu asta ajungem, în sfîrșit și din păcate, la alde George Simion. Puțin contează dacă AUR i-a exclus din partid pe Diana Șoșoacă sau pe Mihai Lască. Puțin mă interesează dacă George Simion sau Cozmin Gușă (că veni vorba) n-au fost în vizită „oficială” la Ambasada Rusiei. Important e că oamenii ăștia sînt croiți din același material și după același tipar. N-ați observat că noii patrioți au obsesia mașterei (mamei vitrege, pentru cititorii mai tineri) din Albă-ca-Zăpada? Obsesia „Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?”. Că se filmează singuri tot timpul și se „transmit” în direct de pe neromâneștile rețele de socializare precum Facebook? Că vor să fie văzuți, băgați în seamă? Soldații imaginii au devenit noii patrioți. Nerușinații.

Unui om normal i-ar fi rușine să dea legi despre cum să se facă sarmalele, dacă n-a făcut în viața lui vreuna. Nu știu alții cum sînt, dar am făcut și sarmale și-am făcut și armata la UM 01336. Și n-a fost ușor nici cu sarmalele și nici cu armata. La liberare (nădăjduiesc că nu împărtășesc vreun secret militar), ni s-a spus că, dacă ne atacă ungurii, vom primi mesajul „Codrii de aramă” (exista o anumită aplecare spre poezie în armată) și va trebui să ne prezentăm de urgență la unitate. Ungurii, de treabă, nu ne-au atacat, în Zalău n-am mai ajuns de-atunci, dar patrioților ca alde George Simion nu le e rușine să ne explice pe Facebook beneficiile serviciului militar obligatoriu – pentru că e la modă – fără să fi făcut o zi de armată deși ar fi putut fi voluntari.

Războiul din Ucraina ne oferă, ca orice criză, posibilitatea unei reevaluări serioase – încă la rece. Nu dacă ne iubim patria, ci cum și unde. Că pe Facebook e lesne. În mediul virtual, totul e lesne. Pîrdalnica de realitate e ceva mai grea.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).