Americanii, oltenii și bătrînii lui Coșbuc

…și-atunci aveți a-mi ierta îndrăzneala de-a scrie, la o vîrstă să-i spunem respectabilă, cu încrederea de sine a tinereții pentru care nici un subiect nu e suficient de necunoscut pentru a-și refuza plăcerea datului cu părerea. Mă preocupă politica, mă amăgesc c-aș fi ceva mai priceput la filozofia politică, dar n-am avut niciodată cunoștințe suficient de solide în relațiile internaționale pentru a mă hazarda (după treizeci de ani) în „analize” și/sau nostradamisme mai mult sau mai puțin apocaliptice. O fac acum, tupilat sub pulpana a două scuze confortabile. Prima este că mi-am petrecut cam o jumătate de viață în Europa și cealaltă jumătate în America, așa că am o idee despre „materialul clienților” invocați. A doua scuză ar fi că previziunile mele pentru cele ce urmează a se petrece pe scena internațională sînt departe de-a fi într-atît de sumbre precum le văd la majoritatea comentatorilor și experților, iar asta tocmai pentru că încep de la un scenariu cu adevărat apocaliptic. Nu umblu cu jumătăți de măsură. Vorba lui Nichita Stănescu, „Întunecînd întunericul, iată porțile luminii!”. Ce să fac? Sînt un optimist incurabil.

Să începem cu radiografiile cele mai răspîndite și-n general, mă grăbesc să adaug, și cele mai pertinente despre situația internațională, așa volatilă cum este. Pe scurt, ele ar putea fi rezumate cam așa: Europa este slabă și dezbinată, cu o Germanie dependentă de gazul rusesc, o Franță care joacă la două capete și încă purtătoare de nostalgii antiamericane, o Mare Britanie unde Boris Johnson se dă cocoșel pentru a-și mai recupera din popularitatea pierdută, și-n general o adunătură de națiuni europene cu agende diferite, lipsite de orice dorință și/sau putință de a intra în vreun conflict deschis cu Rusia. Națiuni molîi. La polul opus al „virilității” am avea o Rusie și o Chină puternice, conduse cu o mînă de fier de către lideri hotărîți să-și dea mîna peste planetă pentru a distruge (și înlocui) hegemonia americană. În fine, dar nu în cele din urmă, elefantul din sufragerie – America, trecută de către majoritatea specialiștilor în relații internaționale la rubrica „Fost-ai, lele, cît ai fost”, prinsă între un posibil conflict armat în Ucraina și unul în Taiwan.

Aici însă intervine optimismul nespecialistului, dar unul care cunoaște, de bine, de rău, mentalitatea americană pentru că a văzut-o „la lucru”. Ceea ce constată specialiștii e adevărat – la o primă vedere, superputerea de odinioară și-a pierdut vlaga, precum au făcut-o, mai devreme sau mai tîrziu, toate superputerile în istorie, de la egipteni la perși, de la greci la romani, de la englezi la turci, de la chinezi la japonezi ș.a.m.d. Sfîșiată între „trumpiști” și „woke”, cu americani supărați că trebuie să stea (în mașină) la coadă pentru a-și cumpăra o cafea (scumpă) de la Starbucks, cu obezi în șlapi și pantaloni lălîi umplînd magazinele, ce șanse mai are astăzi America în fața unor ruși sau chinezi disciplinați și ambițioși?

Ei bine, îngăduiți-mi să cred că mai are. Nu vă grăbiți să cîntați prohodul nici Americii, nici democrațiilor liberale. Știți cîntecelul cu „Și cînd fu la lumînare / Dădui nițel din picioare / Uite-a dracu’ nu mai moare / Că tot mai dă din picioare”? E un cîntecel oltenesc, dar unul care ar putea fi foarte bine unul american. Greu de crezut, dar americanii și oltenii au cîteva lucruri în comun. Bunăoară, „Cin’ se dă cu mine bine / Îi dau haina dupe mine / Cin’ se ia cu mine rău / Să-l ferească Dumnezeu / Că sînt șarpe de dudău / Dă-l galbin de mușcă rău”. Eram în SUA cînd s-a petrecut tragedia din 11 septembrie 2001. Pe 12 septembrie a început deja să fie lansată teoria că atacurile au fost organizate de Al-Qaeda cu baza în Irak sau în Afganistan. În aceeași zi am auzit la un post de radio o gospodină americană care a rezumat în cuvinte simple spiritul zilei. Cum nu era familiarizată cu faimoasă frază cu care Cato își încheia orice discurs în Senatul Romei, „Carthago delenda est” („Cartagina trebuie distrusă“), a încropit ad-hoc una similară: „Să facem din Afganistan parcare („parking-lot”)!“. Mai pe românește, „Să radem Afganistanul de pe fața pămîntului”. Replica a devenit virală. Ce a urmat se cunoaște: nici Afganistanul și nici Irakul nu au fost rase de pe suprafața pămîntului, dar nici bine nu le-a fost. Pe urmă, opinia publică s-a plictisit și de unii, și de alții, așa că trupele s-au întors acasă.

Acum, cînd americanii au trimis trupe în România și-n Polonia au știut perfect ce fac – cam ce a făcut FDR la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd trimitea navele americane de-a curmezișul Atlanticului în speranța nemărturisită că submarinele nemțești vor scufunda vreuna. Nemții, disciplinați, n-au mușcat momeala, dar la Pearl Harbor japonezii au reușit să trezească uriașul adormit, cum spunea amiralul Yamamoto. Opinia publică americană, pînă atunci vehement opusă războiului, pentru că „nu sînt războaiele noastre”, a devenit peste noapte însetată de sînge japonez și german. Ce a urmat se cunoaște: nici Japonia și nici Germania n-au fost rase de pe suprafața pămîntului, dar nici bine nu le-a fost.

Pentru că americanii nu sînt doar precum oltenii, ci și precum bătrînii lui Coșbuc – „greu de pornit, dar de-i pornești sînt greu de-oprit”. Dacă e să mă iau după știrile alarmante care se întețesc de la o zi la alta, e posibil ca la ora la care veți citi aceste rînduri invazia Ucrainei să fi început, ba poate chiar să se fi și-ncheiat. Chiar și-atunci, opinia publică americană nu se va mobiliza mai mult decît pentru a suporta drastice sancțiuni economice. Nu mai mult, pentru că „nu e războiul nostru”. Dar dacă Putin își face iluzii că cea mai mare amenințare ar fi închiderea Nord Stream 2 (ceea ce oricum nu-i de colea), uită să ia în considerare „de neconceputul“: moartea vreunui soldat american. Că ar muri de la un glonț rătăcit, tras din greșeală peste graniță de către vreun rus beat, pentru opinia publică americană ar avea prea puțină importanță. Uriașul se va trezi, însetat de sînge rusesc.

Și cred că și Putin știe că pînă și americanului îi mai poate cădea o țiglă-n cap. Așa că, dac-a învățat ceva din lecțiile istoriei, înainte de-a se aventura mai departe, ar afla mai întîi cum s-ar traduce în engleză „Cin’ se ia cu mine rău / Să-l ferească Dumnezeu!” și-ar căuta să afle ce este acela un șarpe „de dudău”. Că-i galben și mușcă rău. Și oricîte mașini ar avea Occidentul decadent, n-ar avea ce face cu o ditamai parcarea.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).