Melcii români
…pentru că, mărturisesc spăsit, pînă de curînd n-am avut idee de numărul melcilor români aciuiați prin universitățile occidentale. Și, după cum voi explica mai jos, nu sînt singurul care a suferit ceea ce s-ar putea denumi „șocul melcilor”. Vedeam profesori universitari și cercetători, oameni inteligenți cu care era o plăcere să conversezi cîte-n lună și-n stele. Vedeam oameni care trăiau prin și pentru idei, intelectuali revoltați de prostie și de nedreptate, indiferent dacă o vedeau la Washington D.C., la Paris sau la București, la primarul din Dăbulenii din Deal sau la anarhistul care dă foc la mașini și sparge magazine în numele unor nobile idealuri la Vancouver. Vedeam doar oameni cu principii, nu melci.
Rapid, mi-am găsit și o scuză pentru această cecitate față de clasa Gastropode, încrengătura Mollusca, în variantă românească. Zice-se că Părintele Cleopa ar fi spus: „Domnii mei, cînd eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; cînd eşti în singurătate, vine personal”. Avînd în vedere cîți ani a petrecut în singurătate, eu zic că-l putem crede pe cuvînt. Extrapolînd, într-o societate liberă, melcii sînt mai greu de depistat, iar într-o societate totalitară, cum a fost comunismul, nu existau melci, doar limacși – tot o moluscă gastropodă, dar una fără cochilie. Cu rare excepții, pe vremea aceea, ne tîram cu toții printr-o imensă cochilie. Nu avea nimeni nevoie de-o cochilie personală, la purtător.
Decembrie ’89 a însemnat pentru apariția melcilor cam ce-a reprezentat presupusul meteorit din Golful Mexic pentru extincția dinozaurilor și succesul mamiferelor. Limacșii au dispărut, fiind înlocuiți, peste noapte, de către melci. În absența aparatului represiv, frica și-a pierdut concretețea, dar nu și influența asupra comportamentelor. „Lasă, că știm noi!” Ce? „Mai bine nu te bagi, că nu se știe!” Ce? „Fii atent ce vorbești în public! Crezi că nu se află?” Ce? Nu contează! E o frică difuză, pe care e greu să pui degetul. Impersonală de-acum, pentru că nu Securitatea, turnătorul X sau tovarășul Y mai sînt astăzi amenințarea, ci niște nenumiți „ei”, „sistemul”, „nu se știe pe cine deranjezi”, „pleac-ai noștri, vin ai noștri” ș.a.m.d. O cochilie invizibilă, dar nu mai puțin apăsătoare. Ceea ce melcii români cară în spinare nu e o casă, ci o temniță. Fiecare își cară propria închisoare a fricii, fiecare își este deopotrivă temnicer și victimă.
Dar, cînd mă refer la „șocul melcilor”, nu mă refer la cei care și-au trăit majoritatea vieții sub comunism. Acolo, cochilia e întrucîtva scuzabilă. Decenii la rînd, le-a tot crescut și s-a consolidat pe dinlăuntru. Era cochilia de afară, împărtășită cu toată lumea, și mai era cochilia dinlăuntru, a fiecăruia. Oamenii aceștia ajunseseră să-și cenzureze singuri propriile gînduri, că vorbele și le cenzurau de multișor. După căderea comunismului, rămași fără cochilia exterioară, au înlocuit-o, aproape automat, cu cea dinlăuntru. S-au întors, cum s-ar zice, pe dos. Fără o cochilie se simțeau – și încă se mai simt – expuși pericolelor. Cunosc oameni care mă avertizează cu toată seriozitatea pînă-n ziua de azi să am grijă ce vorbesc la telefon, chit că ofurile pe care le împărtășesc mi-au fost deja publicate prin mass-media sau urmează să-mi fie.
Bunăoară oful acesta, cu numărul șocant de melci românești aciuiați prin universitățile occidentale, despre care scriu chiar acum. Nu i-aș fi recunoscut ca atare în veacul vecilor, dacă n-ar fi fost episodul cu semnarea scrisorii deschise adresată universităților românești și Ministerului Educației referitoare la protecția atît tacită, cît și fățișă a plagiatului în România. (Scrisoarea poate fi citită și în ediția online a Dilemei vechi, și pe pagina de Facebook a revistei. Acolo găsiți și un link unde puteți semna, declarîndu-vă susținerea. Orice semnătură în plus înseamnă un melc în minus.) Ideea unui protest „din străinătate” a început în țară, în urma discuțiilor unui grup de universitari români corecți, exasperați de creșterea subită a numărului de respingeri venite de la revistele academice și de la editurile științifice de reputație internațională. Scopul scrisorii este, pe de o parte, să tragă un semnal de alarmă, pe de alta, să facă niște propuneri concrete și să trezească nițel din amorțire opinia publică românească. Simplu, s-ar crede.
Cu o mînă de amici, români și străini, am purces așadar plini de entuziasm la strîngerea de semnături, fiecare dintre noi invitîndu-și mai întîi cunoscuții. (Ca universitar român în străinătate e practic imposibil să nu ajungi să cunoști direct măcar o duzină de alți universitari români, din toate domeniile.) Entuziasmul inițial ni s-a transformat rapid într-un adevărat șoc, cînd am constatat cu groază (sic!) diferența dintre reacțiile colegilor străini la care am apelat și ale celor români. Dacă la primii rata de acceptare a invitației de susținere a demersului a fost de 9 din 10, la românii „din diaspora” a pendulat între 1 din 6 și 1 din 10! Fără nici o exagerare. Am făcut schimb de informații, pentru că nu ne venea să credem, și-am constatat că-n toate cazurile refuzurile au fost motivate cam în același fel: 1) „E un demers inutil. Vremea scrisorilor de protest a trecut. Nu se mai poate face nimic”. Și-atunci, ca universitari români, vă puneți cearceafu-n cap și vă îndreptați în liniște spre cimitir, pentru a nu stîrni panică, vorba bancului de pe vremea limacșilor; 2) „Eu aș semna, dar nu sînt de acord cu formulările x, y și z” (niciodată aceleași); „Mi-aș călca pe conștiință (sic!) dac-aș face-o”; 3) „Nu ți se pare că ne umflăm în pene cam mult? Haide să ne vedem lungul nasului!”.
Personal, am avut parte de un singur refuz justificat sec prin „Nu mă bag, că nu vreau să-mi bat cuie-n talpă”, dar am înțeles că ar mai fost cîteva la fel de sincere. Oamenii ăia merită oareșcare simpatie – măcar știu că sînt melci. Își asumă statutul și nu încearcă să-și găsească justificări sofisticate precum autocenzura din universitățile americane. Ceea ce mă îngrijorează la această largă categorie nu e ipocrizia – în fond, un păcat omenesc. Ceea ce mă îngrijorează e autoiluzionarea. Oamenii ăștia refuză să-și vadă cochilia. Refuză să-și recunoască statutul de melci. Or, recunoașterea păcatului e începutul a toată eliberarea. Știe el diavolul ce știe.
În faimoasa carte Partea diavolului (tradusă și-n românește), Denis de Rougemont scrie așa: „Dacă țineți cu tot dinadinsul să-l prindeți [pe diavol – n.m.], am să vă spun unde-l veți găsi cu cea mai mare siguranță: în fotoliul în care sînteți așezat dumneavoastră”.
Orice semnătură în plus e un melc mai puțin.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
