Beția educațională
…pentru că sînt primul care s-o recunoască: au început să mă plictisească pe mine însumi propriile văicăreli despre inepția, incompetența și corupția clasei politice. „Beția puterii le-a luat ăstora mințile!” – am răbufnit ultima oară, cînd i-am văzut împleticindu-se, rezemați de țîfnoase garduri din vorbe, în drumul spre pierderea zecilor de miliarde de euro din PNRR, unul mai penibil decît celălalt. Nu știu alții cum sînt, dar în momente din astea, cînd mă simt la capătul puterilor, îmi amintesc de vorbele lui Andrei Pleșu din Minima moralia: „Cultura e cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţia intervalului”. În cazul acesta, evocarea „beției puterii” m-a trimis cu gîndul la Nichita Stănescu: „Întunecînd întunericul, iată porțile luminii!”. De acolo pînă la Cartea a doua a Legilor lui Platon n-a mai fost decît un pas.
În dialogul cu pricina, Atenianul (singurul nenumit) conversează cu un cretan (Clinias) și un spartan (Megilius) despre cel mai bun regim politic. Discuția, condusă de la un capăt la celălalt de către Atenian, e adusă relativ repejor și aproape pe nesimțite la un subiect în aparență cît se poate de frivol – beția de la petreceri. Dacă v-am făcut curioși cum poate un „ditamai filosoful” să se ocupe, cu simpatie și înțelegere, de subiecte într-atît de neserioase și de mundane, e foarte bine. Pe de o parte, asta urmărea, în dialogul cu pricina, și Atenianul, pentru a capta atenția vîrstnicilor săi interlocutori, stîrnindu-le amintirile din tinerețe. Pe de altă parte, asta urmărea și Platon, cu toți cititorii săi de dinainte și de după Hristos. Și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, asta urmăresc și eu. Cît se poate de serios. Poate citiți dialogul de la un capăt la celălalt, că merită.
În contextul ăsta oarecum scandalos, Atenianul face o observație cît se poate de cuminte: spre deosebire de copii, adulții și, mai ales, bătrînii sînt greu de schimbat, de scos „din ale lor”. Spre deosebire de copii, adulții sînt… scorțoși. Impermeabili la schimbare, bine înrădăcinați în convingerile lor, bune sau, mai ales, rele. Proaste, de fapt. Și-atunci? Cum faci să îi „înmoi”? Cum îi convingi să-și dărîme singuri zidurile propriilor convingeri – operațiune fără de care orice schimbare e imposibilă? Păi, întreabă Atenianul, ați văzut vreodată un om beat? L-ați văzut cum rîde, cum dansează, cum se pupă cu toată lumea (sau urlă la ea), cum spune glumițe de care ar roși, treaz dac-ar fi? Este că-n momentele acelea omul beat și-a lăsat, cum s-ar zice, garda jos? Că nu-i mai pasă? Că e nerușinat? E vulnerabil? Ei bine, taman în acele momente, omul sobru îl poate schimba, modela pe bețiv, cu arma cea mai sigură – „frica divină poartă numele de rușine (aidos) și de rușine (aiskhune)”.
Cum vine asta? Două rușini? Da, vechii greci – și nu doar ei – aveau două cuvinte pentru rușine, traduse alternativ ca „modestie”, „pudoare”, „sfială”, „umilire”, „batjocură” ș.a.m.d. Rușinea e o armă cu două tăișuri – unul înspre în afară, altul spre înlăuntru. Pe românește, una e să te rușineze cineva (sau să-l/o rușinezi pe altul/alta), alta e să te rușinezi singur(ă) de ceva. Una e să fii umilit, alta să te umilești. În cazul dialogului platonician, „frica divină”, credința, activează deopotrivă rușinea „pe dinlăuntru” și pe cea „pe dinafară”. Alte vremuri. În vremea de astăzi, după cum tot am mai spus-o, Dumnezeu nu mai are autoritate, părinții nu mai au autoritate, profesorii nu mai au autoritate, autoritățile nu mai au autoritate. Autoritate nu mai au decît numerele. Mulțimea. (Vezi Republica lui Platon, Cartea a opta. Nimic nou sub soare, cel puțin de vreo 2.400 de ani.) E valabil în cazul noilor media, după cum v-o poate confirma orice „influencer” și orice agenție de publicitate. În cazul politicienilor, asta e mai adevărat acum decît niciodată.
Așa că să ne fie rușine! Nouă să ne fie rușine, sobri fiind, pentru că altfel, oricît de îmbătați de putere, lor nu le va fi. În Legile, Atenianul avertizează că, în absența „căpitanilor de bețivi”, bătălia cu băutura ar fi un dezastru de care responsabili sînt cei treji. Noi, adică. Noi, ăștia care n-avem cu ce putere ne îmbăta. Nici apă rece nu mai avem. Simplu ca bună ziua. Și filosofia pe stil vechi încă vi se mai pare greu de înțeles? Singura autoritate care-i mai poate modela pe politicienii îmbătați de putere sînt, pe de-o parte, cei cu morcovul european – miliardele de euro fără de care intră țara în faliment – și, pe de altă parte, sîntem noi, ăștia mulți, fie că ne place, fie că nu. Noi sîntem ăia cu bățul. Atîta doar că n-am aflat încă. Pentru că aici nu e vorba despre „bățul votului” – orice politician, oricît de inept, a învățat cît de ușor pot fi manipulate voturile pe ultima sută de metri. Aici este vorba despre bățul rușinării comunitare. Nu bățul, ci amenințarea cu bățul.
De ce nu umblă bărbații cu șlițul pantalonilor desfăcut? Nu e lege care să interzică sau să pedepsească asta. Și totuși, dacă se întîmplă, oamenii se simt rușinați. Simt presiunea comunității. De ce universitățile românești au, în străinătate, o reputație atît de proastă, spre disperarea universitarilor cinstiți? De ce plagiază Bode sau Ponta, ca să dau doar două exemple? Păi, pentru că nici unul, nici celălalt nu simt presiunea opiniei publice. Primarul centrului universitar Cluj, amicul Emil Boc, nu se rușinează să se afișeze zîmbitor alături de Bode, nici după ce doctoratul plagiat a fost dovedit, după cum n-o face nici aspirantul la statutul de amic al intelectualilor, liberalul Rareș Bogdan. Pe Ponta l-a făcut consilier onorific Ciolacu, ce pot să mai și spun, vorba unei iubiri din tinerețe?
Să ne întrebăm: cînd i-am mișcat pe politicieni în direcția bună? La vot? Nu! I-am mișcat în Piața Universității, i-am mișcat după Colectiv (de remarcat „colectivul” din Colectiv), după Ordonanța 13 sau după descoperirea ororilor din „azilele de bătrîni”. N-a fost vot, n-au fost alegeri, a fost rușinare publică. De bine, de rău, atunci i-am mișcat. De bine, de rău, atunci i-am rușinat. De ce? Pentru că, de bine, de rău, abia atunci ne-am rușinat noi de noi înșine. Nu ne rușinează sporurile de hemoroizi sau sporurile de computer, astea ni se par normale, dar ne mirăm că sîntem călcați în picioare. Nu ne rușinează că vrem, ca și francezii, să ieșim la pensie la 50 de ani dacă se poate. Nu. Nerușinările noastre nu ne rușinează defel.
Așa că să ne fie rușine! Și să bem paharul pînă la fund!
Hai noroc!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
