Internaționalizarea Internaționalei și fascinația Armaghedonului
…cînd, după înfrîngerea Comunei din Paris, Eugène Pottier scria, în 1871, Internaționala – imnul de luptă al proletariatului – nu anticipa nici succesul poemului și, cu siguranță, nici ironiile acestui succes. Pînă cînd Pierre Degeyter (De Geyter) nu i-a compus muzica, în 1889, poemul cu pricina a rămas cvasi-necunoscut, iar la acea dată Pottier murise deja de vreo doi ani, autoexilat încă din 1873 în America, la New York, inima capitalismului. Asta ar fi prima ironie. Cîntecul a devenit popular după ce a fost adoptat de către A Doua Internațională, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, dar s-a internaționalizat cu adevărat doar după ce-a fost adoptat ca imn al noii Uniuni Sovietice. Între timp, paternitatea muzicii i-a fost furată lui Pierre de către fratele său, Adolphe, și-a fost recîștigată, în Justiție, de-abia în 1922, cînd Pierre avea 74 de ani. Rămîne încă disputată. Oricum, alții s-au îmbogățit de pe urma drepturilor de autor – a doua ironie a unei Internaționale a proletariatului anarhist.
A treia ironie, însă, rămîne, deocamdată cel puțin, și „culmea ironiilor, de rîsul copiilor”, vorba lui Păstorel Teodoreanu. Că Uniunea Sovietică s-a prăbușit sub povara propriei incompetențe sau că mult-așteptata unire a proletarilor din toate țările s-a transformat doar într-o frustrantă înfrățire a birocraților din toate țările sînt lucruri bine știute, așteptate și, prin urmare, cîtuși de puțin ironice în adevăratul sens al cuvîntului. Ironia ironiilor este că Internaționala s-a internaționalizat abia după înfrîngerea comunismului, prin sporirea exponențială, de la o zi la alta, în țările capitaliste, a fascinației cu un vers-cheie – începutul cunoscutului refren. În traducerea românească, versul sună cumva mai blajin, mai mioritic: „Hai la lupta cea mare!”. Culmea e că și o variantă englezească e tot cumva mai „moale”: „It’s the last call” („E ultima chemare”). Ceva mai „bătăioasă” e versiunea „Tis the final combat”, mai fidelă originalului francez: „C’est la lutte finale!” („Este lupta/bătălia finală!”). (Înțeleg că rușii au „dublat miza”: „E lupta decisivă și finală!” – ceea ce-mi pare ușurel redundant, dar cum nu mă pricep la rusă, mă opresc aici.)
După cum observa recent politologul Ivan Krastev, președintele Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia (printre altele), într-un editorial din Financial Times, expresia „la lutte finale” pare să fi devenit între timp „refrenul” democrațiilor de-a lungul și de-a latul planetei. De la Trump, care declara că lupta electorală pentru Casa Albă e „lupta finală” pentru salvarea Americii, pînă la activiștii ecologiști care declară că soarta planetei atîrnă în balanță „acum ori niciodată”, și de la ceea ce se întîmplă în aceste zile în Israel la alegerile din Turcia sau Bulgaria (am putea lesne adăuga și România pe listă), toate aceste confruntări politice, atît din stradă, cît și de la tribună, sînt prezentate în termenii „luptei finale”, în logica „acum sau niciodată”, „totul sau nimic”, „la bal sau la spital”, „în rai sau în iad”!
Încă din secolul al XIX-lea, Alexis de Tocqueville sugera că democrația are nevoie de „dramă” pentru a menține trează atenția electoratului. Dar, constată Krastev, pînă de curînd, această retorică era folosită doar în campaniile electorale. Odată cunoscute rezultatele, redevenea limpede că nici dracii nu-s chiar atît de negri, nici îngerii chiar așa de albi, și că soluțiile de compromis sînt deopotrivă necesare și posibile. Acum, însă, nu mai există perioade de pauză, de gîndire la rece, de aflat soluții concrete. În toate democrațiile liberale se trăiește într-o înfierbîntată și perpetuă „luptă finală” – „din nou un refren greșit”, conchide Krastev.
E o culme a ironiilor pentru că e o ironie „matrioșka”, una în care încap alte ironii, mai mari sau mai mici. Observați, rogu-vă, că regimurile mai mult sau mai puțin totalitare sînt mai degrabă imune în fața acestei retorici. Au folosit-o și auzit-o de atîtea ori, încît și-a pierdut puterea de mobilizare a maselor. A ajuns o vorbă goală, o „aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1 Corinteni 13). Ironic, nu? Mai observați că, în enumerarea de mai sus, nu am menționat protestele violente din Franța legate de creșterea vîrstei de pensionare. Nu am făcut-o intenționat, pentru c-am vrut să „save the best for last”, cum ar zice americanul, sau să păstrez exemplul drept cireașa de pe tort, cum ar zice românul. Toți cei care mă cunosc știu că Franța rămîne prima mea iubire și că sînt înamorat de limba franceză. Asta, însă, nu face decît să-mi sporească disperarea și dezamăgirea văzînd cu cîtă furie, începînd de la Revoluție încoace, francezii se încăpățînează să-și taie singuri craca istorică de sub picioare. E singura țară din Europa care, trăind în bună măsură de pe urma istoriei, continuă să lupte violent în stradă împotriva ei. „C’est la lutte finale”, într-adevăr!
Pe cînd, acum vreo 14 ani, mă aflam în Franța pentru un masterat în științe politice, am simpatizat cu suferința profesorului meu de geopolitică. Cătrănit că franceza își pierduse supremația culturală în fața englezei, omul îl acuza pe Napoleon pentru că vînduse Louisiana americanilor. „Altminteri”, îmi argumenta el la o cană cu vin, „poate că acum în America se vorbea franceza și-atunci Internetul ar fi fost și el tot în franceză! Și-atunci franceza ar fi și astăzi lingua franca.” Mă întreb dacă ar mai gusta acum ironia că „la lutte finale” a reușit să se internaționalizeze înaintea lui „last call”.
Tupilat însă cel mai adînc în această matrioșka a ironiilor, rămîne… creștinismul – umbră peste care mulți s-au străduit și se străduiesc în continuare să sară, de parcă cineva ar putea sări peste propria-i umbră. Pare-se că Walter Benjamin avea dreptate – propulsat de progres înainte, cu aripile deschise, îngerul istoriei rămîne întors cu fața spre trecut. Ce altceva este imagistica „luptei finale” dacă nu doar un „plagiat” grosolan al Armaghedonului biblic? O „maimuțăreală” a lui, cum ar spune Părintele Scrima? Dar pînă atunci, pînă la Războiul Sfîrșitului Lumii (Mario Vargas Llosa), mai avem de așteptat. Propun așadar, ca democrați, să ne conservăm energiile armaghedonice și să nu le risipim în bătăliile astea politice mai mari sau mai mici, de zi cu zi. Lumea n-a început și nu se sfîrșește cu noi.
Hristos a înviat!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
