„Ei” versus „noi”

…pentru că asistăm la un aparent paradox: pe de-o parte, toată lumea „bună” se îngrijorează de pericolul populismului care pare să explodeze de-a lungul și de-a latul planetei, cu excepția sistemelor totalitare; pe de alta, aceeași lume „bună” pune umărul la stimularea acestuia. Prin lumea „bună” înțeleg în primul rînd formatorii de opinie – jurnaliștii și politicienii „responsabili” care, cu o inconștiență strigătoare la cer, se încăpățînează să promoveze dihotomia dintre „ei” și „noi”. De bună seamă, „ei” sînt ăia puțini și răi, iar „noi”, ăștia mulți și buni. De ce spun că paradoxul este doar aparent? Pentru că se explică simplu, printr-o mult prea răspîndită confuzie între contractul social și cel guvernamental, ceea ce nu face decît să le corupă pe ambele. Ca să vezi de unde sare iepurele filosofiei politice!

Cînd se referă la „ei” versus „noi”, marea majoritate face referire la contractul social dintre politicieni și popor. Politicienii ar fi corupți din varii motive și și-ar fi încălcat contractul social făcut cu noi, atunci cînd ne-au promis marea cu sarea pentru a le acorda votul. Iar noi, naivii de bună-credință, o facem doar pentru a fi dezamăgiți. În realitate, în versiunea originală, contractul social era menit să creeze o societate civilă dintr-o colecție de indivizi egali. Odată format „poporul” artificial, majoritatea urma să decidă ce formă de guvernămînt își dorește, și tot majoritatea urma să decidă dacă „ei” și-au încălcat promisiunile, caz în care avea tot dreptul să-i înlocuiască, pe unii sau pe toți. Și ciclul se reia. Abia atunci devine limpede dihotomia dintre „ei” și „noi”, avînd ca primă consecință inocularea ideii că „noi” sîntem ăia buni, iar „ei”, ăia răi – baza oricărei mișcări populiste. Așa se explică succesul lui Trump, care a promis că va „seca” mlaștina de la Washington, sau cel al lui George Simion la noi, care nu demult se întreba, mai în glumă, mai în serios, dacă noi, „poporul”, nu ne-am bucura în cazul unui incendiu la Palatul Parlamentului, singura modalitate de a scăpa țara de politicienii corupți. De bună seamă, n-a observat, nici în glumă, nici în serios, dubla stupiditate. Pentru că, pe de o parte, Parlamentul e localizat taman în Casa Poporului, așa că „poporul” s-ar bucura dacă i-ar arde propria casă. Pe de alta, pentru că și George Simion face parte taman din tagma aleșilor pe care-i condamnă cu atîta vehemență. Așa se explică și de ce poporul și-a pierdut încrederea în sistem, dar și de ce toți politicienii încearcă să se prezinte, într-un fel sau altul, ca fiind antisistem. Astfel, politicieni și jurnaliști de bună-credință nu fac decît să sporească șansele liderilor populiști, pe care, altminteri pe bună dreptate, îi văd ca pe un real pericol la adresa democrației reprezentative. Nu-i de mirare că-n ziua de astăzi se preferă partidele „de lider”, nu „de sistem”.

În realitate, înainte de apariția liberalismului, contractul dintre „ei” și „noi” era cel guvernamental, temelia republicanismului clasic. Diferența dintre cele două nu este, cum s-ar putea crede, una de terminologie pedantă, ci una despre două viziuni diametral opuse asupra înțelegerii „poporului”. În primul caz, e vorba despre unul creat artificial, prin voința unor indivizi egali, în cel de-al doilea, despre un popor născut și crescut organic, condus, teoretic, de rațiune, nu de voință. Liderii erau presupuși mai înțelepți decît restul, cu toate că erau membrii aceluiași trup politic, însă jucînd roluri diferite, după cum capul are un rol diferit decît, să zicem, inima sau stomacul. 

Succesul americanilor se explică, în bună măsură, și prin faptul c-au reușit, inițial, să reconcilieze cele două viziuni. Pe de-o parte, au acceptat că oamenii sînt suficient de înzestrați cu rațiune pentru a avea dreptul să-și aleagă liderii; pe de alta, că stabilirea exactă a formei de guvernămînt, i.e. Constituția, dar și a legilor ulterioare, trebuiau încredințate, pe bună dreptate, celor înzestrați cu mai multă pricepere și știință în arta guvernării. Departe de-a fi privită cu suspiciune, ideea unei aristocrații naturale era acceptată de către majoritate care, în schimb, își rezerva dreptul de-a spune da sau nu atît Constituției, cît și legilor. Fosta-i, lele, cît ai fost. Astăzi ideea de-a face parte din elită este privită în SUA cu suspiciune, o suspiciune încurajată taman de către liderii și formatorii de opinie care s-ar fi cuvenit s-o combată. Iar acum ne scărpinăm în cap și ne-ntrebăm de ce Trump continuă să se bucure de-o „inexplicabilă” popularitate. S-avem pardon! E una cît se poate de explicabilă.

În România, situația este, din acest punct de vedere, și mai gravă, în absența fie și-a unei amintiri, oricît de vagi, a acestei înțelegeri sofisticate a posibilității reconcilierii dintre „ei” și „noi”. Haideți să fim serioși! Oricît de nostalgice ne-ar fi amintirile despre partidele istorice, atît liberalii, cît și țărăniștii au fost primii care au încurajat, în perioada interbelică, dihotomia „ei” versus „noi”. Iar primii care-au profitat de asta au fost legionarii. După ’89, tradiția a fost continuată, cu Vadim Tudor și Partidul România Mare, dar și cu Traian Băsescu și imaginea de „om al poporului”. Ulterior, a fost ridicată pe noi culmi de către Dragnea și costumele populare, dar și de Ciolacu, cu fotografiile din vizita la Muntele Athos sau cu tupeul de-a insista să fie declarat „luptător cu rol determinant în victoria Revoluției” la… Buzău! Și dă-i și luptă! Profitorii direcți de azi sînt alde Șoșoacă și Simion. Deloc întîmplător, tot ei sînt și aceia care își transmit în direct prostiile pe noile media unde orice clovn poate ajunge vedetă.

La o scară mai mare, suporterii noilor tehnologii ale Inteligenței Artificiale, și mai ales ai avantajelor ChatGPT, nu realizează că aceste tehnologii, bazate pe informații necontrolate și pe date statistice, nu fac decît să încurajeze, la o scară și la o intensitate imposibile în alte condiții, un populism bazat pe tîmpirea în masă și, implicit, pe promovarea disprețului față de elitism. Vorba lui Eugène Ionesco, pe care nu l-am mai citat de multișor: „Luați, un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios“.

Îmi pare că avansăm cu voioșie și entuziasm spre cimitirul umanității. Și-atunci nu pot decît să mă bazez pe ultimele instincte de supraviețuire ale speciei umane. Că oameni sîntem, nu elefanți resemnați.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).