Oppenheimer, bomba și filosofia

…iar acum, cu tot riscul de-a dezamăgi cinefilii, nu va fi vorba despre filmul Oppenheimer, nominalizat pe bună dreptate la vreo 13 Oscaruri (deși profit cu nerușinare de pe urma interesului stîrnit de el), ci de ceva muuult mai palpitant, ceva ce e doar vag sugerat în filmul cu pricina, deși e un element esențial pentru înțelegerea atît a lui Oppenheimer, cît și a mediului intelectual de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai precis, va fi vorba despre conferința de la Basel-Rheinfelden din 1960, la care celebrul filosof francez Raymond Aron (printre puținii intelectuali francezi ai vremii care-au rezistat ispitelor anarho-comuniste) a strîns la un castel, pentru cîteva zile, douăzeci dintre mințile cele mai strălucite – și mai diferite din toate punctele de vedere – ale vremii: de la mai puțin cunoscuții astăzi Asoka Mehta, vicepreședinte al grupului socialist din Parlamentul Indian, sau Rudolf Bicanic, un economist și sociolog de la Universitatea din Zagreb, pînă la Robert Oppenheimer – pentru necunoscători, fizicianul genial care a coordonat construirea primelor bombe atomice care-au distrus Hiroshima și Nagasaki –, filosoful german Eric Voegelin, faimosul profesor italian de studii politice Giovanni Sartori sau economistul și teoreticianul francez Bertrand de Jouvenel, pe lîngă multe alte nume cu rezonanță pînă-n ziua de astăzi.

Titlul sugerat al conferinței a fost înșelător de simplu: „Tradiție și evoluție“. Mai precis, participanții au fost rugați să mediteze asupra a ceea ce ne rezervă viitorul într-o lume în care tehnologia, dar și armele de distrugere-n masă păreau să avanseze cu o viteză greu de asimilat de societățile încă predominant tradiționale: va dicta tehnologia noile ideologii și valori sau valorile morale tradiționale vor mai avea un cuvînt de spus? Și mai simplu: cine va controla pe cine? Tehnologia – morala? Sau morala – tehnologia? Conferința în sine mi se pare fascinantă din mai multe puncte de vedere. Mai întîi pentru că întrebarea pare mai actuală acum decît atunci. Mai apoi, pentru că ne arată cum, în plin Război Rece, oameni cu orientări dintre cele mai diferite încă mai puteau purta discuții extrem de interesante – ceea ce, în „tolerantele“ societăți de astăzi, cu greu mai poate fi imaginat. Cine are urechi de auzit să audă, iar cine nu înțelege, să nu înțeleagă. Rămîi cu gura căscată admirativ în fața bagajului intelectual comun al unor oameni proveniți din mediile cele mai diverse, cu profesiuni dintre cele mai diverse, capabili (încă) să vorbească aceeași limbă, atît la propriu, cît și la figurat.

Iar cu asta am ajuns și la Oppenheimer, pentru care amenințarea cu extincția taman a acestui bagaj intelectual comun, mînă-n mînă cu specializarea tot mai îngustă a științelor, era văzută ca o amenințare cu extincția spațiului public, fără de care, susținea el, nici o societate nu poate supraviețui. „Cetățenii Atenei, o mînă de oameni preocupați de organizarea puterii politice în America sau participanții la Iluminismul secolului al XVIII-lea“, zice el, „erau relativ puțini la număr, dar împărtășeau un relativ bine digerat (sic!) și comun limbaj, aceeași experiență, aceeași tradiție și aceeași bază de cunoaștere. (…) Ceea ce vedem astăzi (în 1960, n.m.) e complet diferit: o alienare între lumea științei și cea a discursului public, o alienare care a emasculat (sic!), sărăcit și intimidat discursul public, fără nici un beneficiu evident.“ Bate șaua să priceapă iapa. 

Partea cea mai interesantă, însă, de-abia acum vine. Pentru Oppenheimer, această îngrijorare era mai serioasă decît cea în privința bombelor atomice sau nucleare, dar nu cea mai periculoasă! Pentru că, susține el la deschiderea conferinței, atît alienarea pomenită mai sus, cît și utilizarea tehnologiei pentru crearea armelor de distrugere în masă (al căror inițiator fusese), nu sînt decît consecințe ale… anihilării din spațiul public nu doar a filosofiei politice, ci chiar a filosofiei propriu-zise! „Îngrijorarea mea“, susține fizicianul, „nu este numai dacă și cum putem spera la o renaștere/revigorare a filosofiei politice, ci – cu o întrebare și mai generală – cum putem spera la o renaștere a filosofiei?“ Inutil să mai precizez că, pe parcursul intervențiilor, nu doar Oppenheimer, ci toți interlocutorii fac referințe cît se poate de firești la alde Heraclit, Platon, Socrate sau Iisus, Fericitul Augustin sau D’Aquino ș.a.m.d.

„În 1945, în 1949, poate chiar și astăzi, au fost momente cruciale în care existența unui discurs filosofic public, nu îndreptat spre tipul de dovadă pe care-l oferă matematica, nu îndreptat spre genul de verificare pe care biologii îl pot pretinde, ci unul îndreptat spre înțelegerea înțelesurilor (sic! – „understanding the meanings“) (…) ar fi putut face toată diferența din lume între climatul moral și scopul omenirii. (…) Pentru că scopul lui Platon nu era atingerea certitudinii, ci explorarea înțelesurilor.“ Citești și te minunezi. Să ridice două degete cine poate declara, cu mîna pe inimă, că un asemenea discurs mai poate stîrni fascinația publicului astăzi!

Atenție! Nu am zis că asemenea oameni – de știință, de litere sau de alte profesii –, cu preocupări și îngrijorări asemănătoare, nu mai există. Cunosc personal mai mult decît pot număra pe degetele de la ambele mîini. Am (m-am) întrebat cîtă atenție ar suscita în spațiul public, la urechile cui ar mai putea ajunge asemenea îngrijorări. Poate nu întîmplător, Oppenheimer era, la acea vreme, directorul Institutului pentru Studii Avansate de la Princeton – înființat și finanțat de către o mînă de filantropi, cu scopul declarat de a susține cercetarea… de dragul cercetării, fără cursuri de ținut, fără obligații de a „produce rezultate palpabile“, ci doar pentru a încuraja gîndirea de dragul gîndirii. Faimos încă de atunci (unul dintre invitați a fost Albert Einstein), Institutul a rămas un nume de referință pînă-n ziua de astăzi. 

Îngăduiți-mi să subliniez: că dispariția filosofiei din limbajul public e mai periculoasă decît armele de distrugere în masă (în fapt, le încurajează) n-o spune vreun visător cu capul în nori, ci creatorul primelor bombe atomice! O spune cel care, conform propriei confesiuni, în momentul în care a văzut prima explozie atomică, s-a gîndit la spusa lui Vishnu din poemul hindus Bhagavad-Gita (cinefilii au auzit-o): „Acum am devenit Moartea, distrugătorul de lumi!“. Și-acum amintiți-vă, dacă l-ați uitat pentru vreo clipă, nivelul discursului public din aceste zile. 

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).