Între neofilie și neofobie

…la o primă vedere, alegerea pare simplă. Pe de-o parte îi ai pe neofilii însetați de noutate, orice noutate, numai nouă să fie (sic!). Neofilul, ai spune, e tipul care se pune la coadă de la patru dimineața în fața magazinului Apple (uneori vine de cu seara, că are sac de dormit) pentru a-și cumpăra ultimul model de smartphone (13? 14?), nu pentru că celălalt (12) nu mai e bun, ci pentru că nu mai e nou. Ai fi tentat să crezi că asta ar fi dovada incontestabilă că zic și oamenii ăia ceva, iar telefoanele devin mai deștepte („smart”) mult mai repede decît oamenii. Neofilul, ai crede, e adolescentul, întîrziat sau nu, care-și cumpără ultima jucărie, căreia îi spune „gadget”, că sună mai… nou („cool”), vorbește cu laptop-ul și cu luminile din casă, cu frigiderul, ceasul, televizorul ș.a.m.d., iar asta (avertisment onest pentru neofobi), nu pentru că i-ar fi luat Dumnezeu mințile (cum ar zice neofobii), ci pentru că toate astea sînt „deștepte” („smart”), așa că le zici ce să facă și ele fac. Asta cînd nu-ți spun ele ce să faci tu de dimineața pînă seara, cît să alergi, cîți pași mai ai de făcut, care ți-e pulsul, glicemia, cum mai merge bursa, ce muzică să asculți, ce cărți să citești și, dacă tot ai vorbit cu Mărioara despre locuințe, ce-ar fi să-ți cumperi o casă nouă?

E, așadar, neofilia legată de vîrstă? Nu chiar! Tot neofil e și bărbatul care ar vrea tot timpul o altă femeie, una mai „nouă”, o mașină mai „bengoasă”, decapotabilă poate, iar exemplele ar putea continua, însă tocmai am realizat că folosesc, foarte incorect politic, doar genul masculin. Pentru a contrabalansa argumentul, să observam că și orice doamnă care se străduiește să fie în pas cu moda, chiar dacă asta presupune blugii rupți sau cizme cu tălpile cît o cărămidă, e o neofilă. Neofili erau și vikingii, dar și Cousteau. Neofil e și cel care-și petrece viața pe rețelele sociale, de teamă să nu-i scape vreo noutate (FOMO – Fear of Missing Out), dar și orice om de știință, curios să împingă înțelegerea măcar cu un milimetru mai departe. America e o țară prin definiție „neofilă”, dat fiind c-a fost fondată așa cum o știm, să fiu iertat, de către noii-veniți în ultimele sute de ani, nu de către neofobii băștinași. Nimic surprinzător așadar că e plină de neofili și neofile, de toate vîrstele, etniile, rasele și sexele (că mai nou sînt mai mult de două). Neofilii americani umblă în pantaloni scurți și cămăși înflorate la optzeci de ani, dar tot ei testează și posibilitatea de a salva planeta de un asteroid folosind o rachetă ce pare desprinsă dintr-un film de science-fiction.

Cum spuneam, alegerea între neofilie și neofobie nu e chiar atît de simplă precum pare. După cum neofilii sînt de mai multe feluri, la fel și neofobii. În ochii neofilului, neofobul (sau neofoaba?) e conservatorul par excellence, e Edmund Burke, păstrătorul tradiției, apărătorul monarhiei, al Bisericii și aristocrației, fie ea naturală sau ereditară. Dar tot Burke a susținut că un stat care nu se poate schimba nu are cum să dăinuiască, deci orice fel de conservatorism presupune o serie de corecții succesive. În absența unor studii „științifice” și a unor „date statistice”, ți-ai putea imagina că neofobii sînt antivacciniștii convinși, „pupătorii de moaște”, „tîrîtorii pe coate și pe genunchi”, cei care votează cu AUR și l-au citit din scoarță-n scoarță pe Pavel Coruț (parc-așa îl chema). Neofobi sînt însă și cei care îmbrățișează de vreo trei sute de ani doctrina Iluminismului și a „Scientologiei”, în ciuda dovezilor – total științifice! – că „scientologia” (și nu mă refer aici nici măcar la „Biserica Scientologică”, aia a lui Tom Cruise) e o îndoctrinare la fel de periculoasă ca oricare alta, dacă nu mai periculoasă. Omul cu adevărat „de știință” va fi primul care va recunoaște că milioane de studii „științifice” s-au dovedit a fi complet false, după cum orice statistician respectabil îți va confirma că statistic poți demonstra aproape orice (și nu datorită vreunei rele-credințe). Să nu uităm: tot sub flamura „raționalității” au „luptat” atît revoluționarii francezi, cît și comuniștii, naziștii, suporterii eugeniei ș.a.m.d.

Vorba lui Tocqueville, înainte de-a continua discuția, ar fi mai bine să ne lămurim despre ce vorbim și dacă mai are rost s-o facem. Francezul se referea la alegerea dintre o societate aristocratică, în care îi trăiseră strămoșii, și una chipurile democratică, în care trăia el. Și, după ce trecea în revistă avantajele și dezavantajele fiecăreia, conchidea că, oricum, alegerea a fost făcută de către… providență! Istoria lumii, zicea el, demonstrează mai întîi că mersul spre „egalitatea de condiții” e de neoprit și, mai apoi, că americanii – din varii motive – au „furat”, ca să zicem așa, startul, dar restul lumii le va călca repejor pe urme. Dacă încercăm să rămînem optimiști, am putea aplica aceeași logică alegerii dintre neofilie și neofobie sau – pentru a aduce discuția cu picioarele mai aproape de pămîntul mioritic – dintre vacciniști și antivacciniști, nostalgicii comuniști și nostalgicii legionari, suporterii „dacilor” și cei ai „romanilor”, bunica neofobă care trăiește „bio” fără s-o știe și nepoata neofilă, care plătește bani buni ca să trăiască la fel de „bio” și să salveze planeta ș.a.m.d.

Cînd Moise i-a scos pe evrei din Egipt și i-a dus, cu voia Domnului și mai ocolit, dar i-a dus totuși pînă la marginea Pămîntului Făgăduinței, a fost, fără doar și poate, un neofil. Socrate a fost acuzat, condamnat și ucis (democratic) de către concetățenii atenieni pentru c-ar fi fost neofil (contesta tradițiile și zeii cetății). La fel, Confucius, Buddha, Mahomed, dar și alde Pitagora, Aristotel, Paracelsus, Newton, Darwin, Einstein, Eminescu, Eugène Ionesco, și tot așa pînă la sfîrșitul paginilor din Dilema veche (sic!). Toți neofili la vremea lor, acuzați însă de neofobie de către neofilii pe-stil-nou, după ce au devenit tradiții de sine stătătoare.

În concluzie, înclin să cred că Tocqueville avea dreptate și că vîntul providenței bate într-o singură direcție – cea a neofiliei. Dar tot el observa că, dacă nu mai putem schimba mersul istoriei, o putem, încă, educa. Că, pentru a dăinui pe termen lung și a influența istoria, orice neofilie trebuie să devină, măcar într-o oarecare măsură, o neofobie. Nu degeaba va fi zis Hristos: „Să nu socotiți c-am venit să stric Legea și proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”.

Călcînd neofilia cu neofilia, iată porțile neofobiei!

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).