Tsunami-ul postmodernității: Kövesi și Șoșoacă
…pentru că, dacă încă vă mai amăgeați cu iluzia că „dau și șoarecii ăștia de bibliotecă din gură, că oricum nu-i bagă nimeni în seamă”, nădăjduiesc că ultimul sondaj de opinie referitor la favoriții în viitoarea cursă prezidențială din România v-a spulberat-o definitiv. Cînd printre primele locuri apar, umăr la umăr, Diana Șoșoacă și Laura Codruța Kövesi e limpede de la o poștă că mentalul colectiv este unul complet schizoid, favorizînd, în egală măsură, extremele cele mai contradictorii. Simpatizăm și empatizăm deopotrivă și cu Dr. Jekyll, și cu Mr. Hyde, și cu diavolul, dar și cu îngerul. Vorba ceea: vrem și cu dînsa-ntr-însa și cu sufletu-n rai. Iar aici nu e vorba doar de mentalul colectiv românesc. În Franța, bunăoară, se simpatizează și cu extrema dreapta, Marie Le Pen, dar și cu cea stînga, Jean-Luc Mélenchon. Ca francezul, imparțial. În America, la modă sînt atît stupiditățile MAGA, cît și cele woke (chiar dacă lovite ușor în aripă recent de ultimele luări de poziție față de situația din Israel). Ce mai tura-vura, sîntem o omenire care și-a pierdut cumpăna. Aristotel îi spunea „mesotes”, noi îi spunem dreapta măsură. Indiferent însă de cum o chemăm, e limpede că s-a pierdut. Dar despre Șoșoacă și Trump și Mélenchon a vorbit încă din anii ’50 ai secolului trecut un „șoarece de bibliotecă”, pre numele său Leo Strauss. Uluitori șoarecii ăștia de bibliotecă, nu credeți?
Fără Leo Strauss n-aș fi predat acum filosofie politică în Statele Unite, pentru simplul motiv că n-ar mai fi existat disciplina. După al Doilea Război Mondial, studiul politicii a început să fie dominat de fascinația științelor „exacte”, statistică, econometrie ș.a.m.d. La modă era behaviorismul, adicătelea studiul măsurabil al comportamentului. Vorba unui hîtru: „Pentru behavioriști, important e cîți boi merg la rîu, nu de ce merge boul la rîu”. De bună seamă, în aceste condiții, filosofii de mult răposați, începînd cu vechii greci, erau considerați expirați – ce puteau ei înțelege din ceea ce se întîmplă în ziua de astăzi? Se poate măsura virtutea? Prudența? Binele? Prin urmare, fascinația „exacticismului” mergea mînă-n mînă cu „istoricismul” – ideea că… orice idee (sic!) e produsul unei anumite epoci și unei anumite culturi și, deci, nu are nici o relevanță pentru epoca următoare sau pentru o altă cultură. Totul „progresează”. Iar de aici la „totul e relativ”, y compris adevărul, n-a mai fost nevoie de nici un pas. Leo Strauss, însă, era un evreu neamț, refugiat în SUA de teama nazismului, așa că înțelesese pe propria-i piele atît posibila binecuvîntare, cît și blestemul ideilor. Oricît de periculoase ar fi armele, inclusiv cele nucleare, ele sînt mai puțin periculoase decît ideile, pentru că armele sînt consecința ideilor, nu cauza.
După înfrîngerea nazismului, în democrațiile liberale pericolul major – și foarte concret militar – rămăsese comunismul, „întrupat” în timpul Războiului Rece de către Uniunea Sovietică. De pericolul ăsta se îngrijora lumea, despre ăsta se vorbea, despre ăsta se făceau statistici la începutul anilor ’50. Leo Strauss a sfidat toate statisticile și-a demonstrat, încă o dată, că un singur om poate schimba lumea. Toți boii merg la rîu, dar e suficient ca unul singur să se întrebe de ce la acest rîu și de ce în acest loc, pentru a muta toată turma la un alt rîu, într-o altă parte. Sau măcar poate să pună toată turma pe gînduri. De unul singur, Leo (în contextul metaforei turmei de boi, prenumele capătă o nouă conotație) Strauss a pornit această luptă împotriva istoricismului și a relativismului. A pus încă o dată, cum o făcuse din anii ’30, pe picior de egală vinovăție comunismul cu nazismul, dar asta a fost, ca să zicem așa, mai la mintea cocoșului. A avertizat, însă, că pericolul cel mai mare nu vine din afara democrațiilor liberale, ci dinlăuntrul lor. Mai mult, a atras atenția că acest pericol era „doar” o consecință firească a unei anumite „evoluții” a ideilor începută cu multe secole înainte.
Cum ar veni, ce-și face omul cu mîna lui nu lucru manual se cheamă, ci lucru intelectual.
Strauss a identificat de-acum celebrele „trei valuri ale modernității” care au pus bazele istoricismului și relativismului dimpreună cu pericolele care decurg de aici. Pentru că toate vin de se leagă. Nu voi intra aici în detalii. Pentru moment, e suficient să știți că istoricismul, ca și relativismul, se distrug singure – dacă toate ideile sînt produsul istoriei, și istoricismul e produsul istoriei, iar dacă totul e relativ, și relativismul e relativ, adicătelea s-ar putea să nu fie relativ. Și să mai știți că-n primul val ar fi început divorțul dintre politică și moralitate, cu Machiavelli și Hobbes, care au considerat „ceea ce este” mai important decît „ceea ce ar putea să fie”, a continuat cu Rousseau și Hume, cînd pasiunile și sentimentele au „furat” supremația rațiunii, și-a culminat cu Nietzsche, care a dus întreaga logică la rău sfîrșit: Dumnezeu a murit, omul își construiește singur adevărul. (Inutil să mai precizez că Nietzsche nu doar a murit, dar a murit nebun.) Din acest punct încolo, orice enormitate devine justificabilă.
Astea nu sînt povești spuse de șoareci de bibliotecă. Ăștia sînt șoarecii și astea sînt poveștile lor care au făcut posibile atît statul modern, monarhia constituțională și Revoluția Americană, dar și Revoluția Franceză și Uniunea Sovietică; și drepturile omului, și statul totalitar; și pe Kövesi, dar și pe Șoșoacă. Și nici unul n-a anticipat urmarea concretă a ideilor promovate. Pentru că, avertiza Leo Strauss, rațiunea omului, prea plină de potențialități, se poate actualiza (pentru a folosi jargonul aristotelian) ori la bal, ori la spital. Desigur, democrațiile liberale sînt de la ani-lumină distanță preferabile oricărei forme de totalitarism, dar asta nu înseamnă că am scăpat de pericol. Iar mai periculos e cel de care nu îți dai seama că e pericol. Toleranța dusă la nivel de principiu, bunăoară. Asta, cu necesitate logică, sfîrșește în intoleranță. Cînd nu mai ai pentru ce muri, cum cînta John Lennon, nu mai ai nici pentru ce trăi.
Cînd rațiunea încearcă să fie prea puternică, sfîrșește prin a se autodistruge. Cînd e tare, atunci e slabă. Atunci de-abia dă întîietate „simțămintelor”: „nu-mi vine”, „I don’t feel like it”. Toți adolescenții trec prin faza asta, după care, în mod normal, le vine mintea la cap. Nouă, din nefericire, nu. Ăsta nu e al patrulea val. Ăsta e un tsunami.
Nouă nu ne mai vine mintea la cap.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
