Păstori, tătuci și influenseri (I)

…pentru că păstorii, tătucii și influenserii (iartă-mă, limbă română!) au ceva în comun – sînt numiți ca atare pentru că toți conduc cîte-o turmă. Cu adevărat interesante, însă, sînt deosebirile. Pe de o parte, avem deosebirile dintre păstori, tătuci și influenseri – cum, încotro și pentru ce conduc turma. De ele ne vom ocupa în această săptămînă. Pe de altă parte – o parte adesea pe nedrept, dar explicabil ignorată –, avem deosebirile dintre turmele pe care le conduce fiecare. Cum ar veni, spune-mi cine te conduce, ca să-ți spun ce fel de oaie ești. Reciproca e, însă, și ea valabilă: cum e oaia, și păstorul. De turme, însă, ne vom ocupa data viitoare. S-o luăm, așadar, metodic.

La început au fost păstorii. De fapt, ca să fim corecți, la început au fost țăranii, adicătelea Cain. Pe urmă păstorii, adicătelea Abel. Dar, după cum știm, sacrificiile păstorului au fost plăcute Domnului. Cain n-a putut rezista invidiei, în ciuda avertismentelor Domnului, așa că l-a ucis pe Abel. Și-a ucis deopotrivă fratele și păstorul. Degeaba. Din țăran, Cain s-a făcut orășean. A construit prima cetate, Enoh, după numele fiului său. Degeaba. Urmașii acestuia aveau să fie strămoșii celor dintîi nomazi (Iabal), dar și ai celor care-au inventat primele instrumente muzicale (Iubal) și, din același tată, dar altă mamă, primele unelte din bronz și fier (Tubal-Cain). Așa, zice-se, ar fi început civilizația. Degeaba. Adam l-a avut pe Set, care să-l înlocuiască pe Abel. „Lui Set i s-a născut un fiu căruia i-a pus numele Enoş. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului” (Facerea, 4). Pare-se că, oricum am da-o și oricum am suci-o, civilizația are nevoie de un păstor care s-o îndrume. 

La Platon, păstorul devine filosoful-rege. În Republica, inamicii păstorului, cei care-l ironizează, îl disprețuiesc, ba chiar vor să-l omoare, sînt, pe de-o parte, sofistul Thrasymachus și, pe de altă parte, mulțimea prizonierilor înlănțuiți în peșteră. Cu alte cuvinte, oameni care, pe de-o parte, se cred prea sofisticați pentru a se lăsa păcăliți de idealuri (Thrasymachus), pe de alta, prea mulți de aceeași părere pentru a nu avea dreptate (prizonierii din peșteră). În dialogul cu pricina, cinicul Thrasymachus sugerează că oile sînt proaste și naive, așa că nu realizează că păstorul are grijă de ele doar pentru a le vinde sau pentru a le mînca. Deștept, nu? Nu, răspunde Socrate, pentru că păstorul nu e păstor decît în măsura în care are grijă de oile sale! Altminteri l-am numi „făcător de bani”. La fel, doctorul e doctor nu pentru că e „făcător de bani”, ci pentru că are grijă de cei bolnavi ș.a.m.d. În final, Thrasymachus se rușinează, roșește și… tace! 

Și uite-așa ajungem și la cel mai faimos păstor din istorie – la Iisus, deopotrivă Miel pe de-a-ntregul și Păstor pe de-a-ntregul. Numai în Ioan, 21 simbolistica e într-atît de bogată și întrebările într-atît de multe, că n-are cum să nu-ți lase gura hermeneutică apă. Doar așa, cum ar spune francezul (cînd nu dă foc la mașini), pentru „amuse-bouche”, iată cîteva întrebări: Cine era ucenicul iubit de Iisus care-i atrage atenția lui Simon Petru că „necunoscutul” e însuși Domnul? De ce Petru, care-l iubește cel mai tare pe Iisus, nu e nici cel care-l recunoaște și nici cel pe care Domnul îl iubește mai mult? În fine, dar nu în cele din urmă, în ce măsură cele trei lepădări ale lui Petru se oglindesc în cele trei întrebări ale lui Iisus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești mai mult decît aceștia?”, prima oară, și doar „Mă iubești?” de celelalte două ori? Cele trei răspunsuri ale lui Petru sînt aidoma și sugerează o oareșcare nedumerire: „Da, Doamne, știi că Te iubesc!”. Replicile Păstorului sugerează, în schimb, un anumit crescendo – iar aici limba română pare mai potrivită chiar decît originalul în greacă, pentru simplul motiv că poate găsi diminutive alintătoare chiar și altor diminutive alintătoare – mic, micuț, miculuț, bunăoară. În acest caz, se trece de la „paște mielușeii mei” la „paște oițele mele”, la „paște oile mele”. (În originalul grecesc, ca și-n engleză sau franceză, nu avem decît două „trepte”: miei (arnia/lambs/agneaux) și oi (probata/sheep/brebis). În orice limbă, însă, e limpede că avem de-a face cu o maturizare – a turmei. De reținut.

Urmează secole multe în care metafora păstorului și a turmei sale funcționează fără sincope atît în sfera spirituală, cît și în cea politică. E o metaforă rezilientă, o metaforă care supraviețuiește întregului Ev Mediu, primelor universități, Reformei, ba chiar și modernității timpurii. Hughenoți celebri, precum François Hotman sau Theodore Beza, o folosesc în continuare, neschimbată: „Dacă nu există turmă fără păstor, nici păstor fără turmă nu se poate”. Doar aparent paradoxal, metafora face ce trebuie să facă, chiar și etimologic vorbind – „trece peste” –, astfel că, de la păstor, accentul se mută pe turmă. Păstorul politic începe să fie tras la răspundere de către turmă. Turma își cere – și-și dobîndește – dreptul de a-și alege păstorul. 

Așa apar „tătucii” aleși democratic. Nimic nou sub soare. În Cartea a VIII-a a Republicii, Platon ne spune și de ce: rămasă fără păstor, turma se dezorganizează, devine anarhică. Dintr-o binecuvîntare, libertatea devine un blestem. Lăsate de capul lor, oile rîvnesc cu disperare la un conducător aidoma lor. Așa apare liderul populist, chipurile din popor, pentru popor. Nu întîmplător, zice Tocqueville, uniformizarea, atît la propriu, cît și la figurat, e însoțită automat de centralizare, iar centralizarea, de un tătuc. Nu întîmplător, metafora tătucului o înlocuiește pe cea a păstorului în societățile de mase – comunismul și fascismul. Tocmai de aceea, aceste societăți, deși devastatoare practic, sînt și cele mai plictisitoare teoretic. Toate pietrele cad la fel. Legea gravitației funcționează impecabil pentru toate cele care nu gîndesc. Metaforic vorbind, modernitatea s-a sfîrșit atunci cînd uniformizarea a devenit prea plictisitoare. Cum ar veni, ca anticomuniști, am fost primii hipsteri. Asta pînă cînd hipstereala a devenit normă. Noua uniformă. 

Pe acest fundal au apărut influenserii. Așa le zicem. Așa își zic.  Or asta, în sine, mi se pare fascinant! După ce ne-am revoltat că sîntem conduși „ca oile”, acceptăm acum, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, să fim „influențați” de unii care ne spun, verde-n față, cu mîndrie, că asta fac: ne influențează! Iar noi ne simțim măguliți că ni se îngăduie să ne lăsăm influențați!

(va urma)

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).