Semne bune anul… hmm…
…are? N-are? Dac-ar fi să ne luăm după Plugușor și după omătul care mare nu-i, am putea conchide că anul care vine n-are semne de belșug, cel puțin pentru brazda de sub plug. Cum însă oameni sîntem, iar speranța moare ultima, n-are rost să cădem în depresie taman la cumpăna dintre ani, că de vești proaste și de titluri apocaliptice sîntem asaltați în rest. Dimpotrivă, în aceste zile ne este îngăduită și puțină visare, pînă și în politică – cîțiva cai verzi pe pereți, acolo, cîteva lebede negre de-ale lui Taleb (le mai putem spune-așa?), dar unele care să ne surprindă plăcut. Pentru că, uneori, pînă și-o lebădă neagră se poate dovedi, la o privire mai atentă, albă, conform zicalei strămoșești „unde dai și unde crapă”.
Vă mai amintiți, bunăoară, de momentul „Dragă domnule președinte, dragă Stolo”? Pentru cititorii tineri, acum douăzeci de ani, președintele PNL de atunci, Theodor Stolojan, și-a anunțat, pe ultima sută de metri, retragerea din cursa prezidențială, fiind înlocuit, printre lacrimi de crocodil, cu cel care avea să devină noul președinte al României, Traian Băsescu. Mișcarea i-a luat prin surprindere atît pe alegători, cît și pe adversarii politici. Așa a pierdut PSD fotoliul de la Cotroceni, considerat, pînă atunci, sigur. Vorba bancului de pe vremea lui Ceaușescu: „Cine l-a omorît pe Kennedy? Americanii! Dar pe Indira Gandhi? Indienii! Păi, vedeți, tovarăși, vedeți că se poate?”. După sondajele de opinie nu te poți lua, nici măcar cu două săptămîni înainte.
La anul care bate la poartă, România va avea patru competiții electorale – locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale – și, deși deocamdată nici măcar data lor nu este stabilită (cu excepția celor europarlamentare, care nu depind de noi), darămite să se poată anticipa rezultatele, un lucru e sigur: rezultatul fiecărui rînd de alegeri va afecta dramatic rezultatele rundei următoare. Ceea ce nu asigură nicidecum efectul de avalanșă (sau band wagoning, cum se cheamă în limbaj de specialitate), conform căruia, dacă ai cîștigat primele alegeri, mai multă lume va fi tentată să te voteze data următoare, pentru simplul motiv că ne place să ținem, din reflex, cu învingătorii. Mai nou, însă, preferăm, în masă, victimele. Și tot din reflex.
La fel cum, pînă acum vreo două decenii, se spunea că rușinarea e folosită ca armă socială și politică pentru a ține „la respect” minoritățile de toate felurile, dar de-acum, cu ajutorul noilor media, a devenit arma preferată a minorităților împotriva majorităților, așa și cu simpatiile electorale. De-acum, de-a lungul și de-a latul planetei, bătălia dintre politicieni se dă pentru imaginea de „minoritar”, de victimă din afara „sistemului” (establishment-ului). De-acum, favorizați sînt excentricii, pentru a folosi un eufemism, de la Donald Trump la Javier Milei (Argentina), și de la Geert Wilders (Olanda) la al nost’ patriot cu ițari și Facebook, chimir și TikTok, George Simion. Asta e un pericol uriaș, dar și o oportunitate pe măsură. Nu degeaba „criză” vine de la grecescul „krisis”, adicătelea moment de cumpănă, de judecată. Pentru că „excentricitatea”, la propriu „în afara centrului” (ex-centru), se poate manifesta în mai multe feluri, printre care chiar și cu inteligență. Să nu uităm că și Churchill era un excentric. Departe de mine gîndul de-a mă apuca acum să dau sfaturi electorale, dar mi se pare cît se poate de limpede că pînă și-n politica românească surprizele nu se rezumă la alde Șoșoacă.
Asta e valabil și pentru politica americană. Candidata mea favorită în alegerile prezidențiale de la anul ar fi Nikki Haley, dar dacă – Doamne ferește! – voi avea de ales între Trump și Biden, visez la încă un moment „Dragă Stolo” în varianta americană: „Dear Mr. President, dear Joe”! Dacă Joe Biden s-ar retrage și el, ca și Stolo, pe ultima sută de metri, lăsînd locul unui candidat mai tînăr care să meargă pe două picioare și să mai știe tabla înmulțirii, sînt convins că Trump n-ar avea nici o șansă să cîștige în ciuda tuturor sondajelor de opinie de pînă acum. Iar aici nu e vorba nici măcar de mîndria americanilor de-a nu putea fi înșelați de două ori la rînd („fool me once, shame on you, fool me twice, shame on me“), ci de întreaga situație internațională care, scăpată de sub control, ne poate afecta pe toți, de la Ucraina la Orientul Mijllociu și de-acolo la China, pe principiul dominoului.
Să nu uităm că, acum un an, nimeni n-a anticipat nici ChatGPT și nici explozia de avataruri din ce în ce mai realiste – fenomene considerate, atît de puturoșii minții, cît și de iubitorii manipulării prin știri false, adevărate mane cerești (vezi și avertismentul cît se poate de transparent lansat de către Putin cînd s-a „lăsat surprins”, chipurile, de către propriul avatar cu ocazia anualei conferințe de presă maraton). Ceea ce nu pricep, însă, înamorații de Inteligența Artificială este pericolul pantry pe termen lung pentru prostia naturală, de unde și amorul nejustificat. Inteligența Artificială, periculoasă pe termen scurt, s-a dovedit deja mai bună atît decît prostia naturală, cît și decît toate formele de gîndire algoritmică. Cea naturală are șansa de-a recupera terenul pierdut în fața democratizării prostiei, printr-o recuperare a educației demne de acest nume. Uităm prea lesne că, pe termen lung, prostia, nu înțelepciunea, sfîrșește prin a se autodistruge.
Ceea ce-mi oferă posibilitatea de-a încheia ciclic, ca-n romanele lui Liviu Rebreanu, cu o lebădă cît se poate de neagră, dar una care, la o privire mai atentă, vine și cu pene albe. Să ne uităm la o consecință cît se poate de neprevăzută a atacului Hamas asupra Israelului. Iar acum nu mă refer la tăcerea asurzitoare a faptelor „aliaților” Hamas, dincolo de toată gălăgia protestelor de stradă – una cu siguranță dezamăgitoare pentru mulți extremiști. Nu. Mă refer la erodarea rapidă a sprijinului pentru așa-numita mișcare „woke”, confiscată practic de mișcarea anti-Israel și pro-Hamas, însoțită de privirea (mai) critică asupra unei educații care, de facto, a devenit leagănul acestei mișcări. Or, în absența susținerii ideologice din Vest, în ziua de astăzi nici o grupare teroristă și nici un stat totalitar nu au șanse de izbîndă într-un conflict deschis.
Ceea ce dovedește încă o dată înțelepciunea populară de-odinioară: Unde dai și unde crapă.
La anul și la mulți ani!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
