Miorița woke
…așa că mă văd nevoit să încep prin a-mi cere scuze atît de la cunoscătorii „mișcării woke”, cît și de la necunoscători. De la primii, pentru că le voi irosi timpul repetînd știute, de la ceilalți pentru că le voi spune prea puține despre un fenomen care a explodat, uneori literalmente, în America ultimilor ani. „Woke” e un cuvînt „inventat”, o derivație afro-americană a mai clasicului „awake” („trezit”, „deșteptat”). Introdus în Oxford English Dictionary de-abia în 2017, a ajuns să însemne atenție la rasismul sistemic, supremația albă, injustiția socială, opresiunea LGBTQ și-n general cam tot ceea ce, în opinia unora, face America insuportabilă (cu excepția celor care se înghesuie să intre în țară, legal sau nu, că de ieșit nu iese nimeni). Strigătul de luptă? „We need to stay angry and to stay woke!” („Trebuie să rămînem furioși și să rămînem treji!”) Aparent, fără furie, nu există nici „deșteptare”.
Nu e prima „deșteptare” din istoria Statelor Unite și, foarte probabil, nu va fi nici ultima. Prima Mare Deșteptare (First Great Awakening) a început în colonii pe la 1740, ca o reacție la dispariția puritanismului. Văduviți de o identitate locală solidă (puritanii constituiau comunități teologico-politice), americanii dădeau năvală să asculte predicatori înflăcărați care știau ce „butoane” să apese pentru a crea adevărate isterii în masă. În unele cazuri, oamenii se sinucideau pe capete după un asemenea eveniment – unii, convinși că iadul îi așteaptă oricum, alții, dimpotrivă, convinși că, salvați fiind, raiul e nerăbdător să-i primească. Au urmat și alte „awakenings”, de intensități și amplori diferite. Religia, ca și natura, are oroare de vid.
Joshua Mitchell, de la Georgetown University, a publicat recent o carte – American Awakening: Identity Politics and Other Afflictions of Our Time (Deșteptarea Americii: Politicile identitare și alte suferințe ale vremurilor de azi) – în care dezvoltă taman această idee. Pe scurt, el susține că politicile identitare nu reprezintă decît o manifestare distorsionată a spiritului religios. Gîndim în continuare în termeni de inocenți și păcătoși, numai că acum atît inocenții, cît și păcătoșii sînt cum sînt nu pentru că au „făcut” ceva bun sau ceva rău, ci pentru că aparțin unui anumit grup. Unele identități – rasiale, sexuale etc. – sînt, prin definiție, inocente, altele – începînd cu bărbatul alb heterosexual – sînt, tot prin definiție, păcătoase. Ar fi un soi de întoarcere la Vechiul Testament, unde nu doar Cain e „însemnat”, ci și toți urmașii lui, urmașii lui Isac se deosebesc de urmașii lui Ismail ș.a.m.d. Meritele (sau păcatele) personale ajung să nu mai conteze. Ne naștem cu toții „însemnați” – „predestinați”, dacă preferați –, atîta doar că destinul nu mai e cunoscut doar de Dumnezeu, ci a devenit vizibil pentru ochiul pămîntean. Cerurile s-au mutat pe pămînt.
Legătura cu Noul Testament s-ar traduce prin abandonarea logicii economice în favoarea legii iubirii. În definitiv, povestea lui Iisus e povestea refuzului primei logici: Maria și Iosif trebuie să se întoarcă în locurile natale, pentru un „recensămînt” al cărui scop e taxarea întregii populații. Dar pruncul Iisus se naște într-o peșteră, adică în afara „sistemului”. Iuda e îngrijorat de risipirea banilor pentru mir, dar Iisus îl mustră pentru această logică „economică” – ambele atitudini care se regăsesc astăzi în politicile antisistem și în mentalitatea „să se dea, că e de unde”. La urma urmelor, Iisus a săturat mulțimile cu cinci pîini și doi pești. Potrivit lui Mitchell, însă, noile „religii identitare” uită, pe de o parte, că săracii vor fi întotdeauna cu noi, iar, pe de alta, că iertarea păcatelor e temelia creștinismului.
Cititorul iscoditor va fi început deja să bănuiască unde intenționez să ajung cu varianta mioritică a mișcării woke. Avem și noi minorități rasiale și sexuale, inegalități economice și așteptări de „să se dea, că e de unde”. Ba mai mult, să nu ne uităm imnul național: „Deșteaptă-te, române!“. Am putea chiar pretinde că românii erau „woke” avant la lettre și că americanii ne-au furat ideea de sub nas. Nu e vina noastră că rămînem scufundați în somnul cel de moarte, în ciuda îndemnurilor repetate la „deșteptare” pe care ni le dăm unii altora. Vinovați sînt barbarii de tirani. Exploatatorii. Și cu asta ajungem la parfumul inconfundabil mioritic al mișcării de deșteptare la români.
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”. E suficient să luăm aminte la doi dintre cei mai apreciați formatori de opinie mioritică. Cu pregătiri diferite și cu aparențe cum nu se poate mai diferite, cele două voci se caracterizează prin același stil flamboaiant, voit șocant, justițiar și, mai presus de toate, înamorat de propriile certitudini.
Bunăoară: „În România, nu există nici un om bun care să fie politician”. Judecata se pronunță apăsat și rar, aproape pe silabe, să intre bine în capul publicului. Politicienii români nu reprezintă vreo clasă sau vreo categorie profesională. Ei, ca și hoții, reprezintă o „tagmă”, în care nu se judecă nici cu mintea și nici cu inima, ci cu stomacul. Dixit! Că asemenea „judecăți” nu fac decît să îndepărteze orice om onest de politică și întăresc mentalitatea „woke”, de victimă colectivă, furioasă, dar neputincioasă, nu mai contează. Contează că „le-a zis-o! Verde-n față le-a zis-o!”.
Pentru că iată o altă caracteristică a „deșteptării” mioritice – „curajul” de-a spune lucrurilor pe nume. De obicei, după ce calul plecase. În această versiune, ca-n orice oglindă, judecățile par întoarse pe dos: există doar o persoană deșteaptă, care are întotdeauna dreptate, înconjurată, inevitabil, de săraci cu duhul, manipulați și manipulanți. În această variantă, americanii „au ales calea războiului” pentru a dezarma Rusia! De asta profită, în România, statul paralel militarizat, cel care controlează totul, y compris mișcările de protest. Și, fricoși cum sînt, „intelectualii” (precum cei de la Dilema veche) preferă să se războiască în aceste zile cu Putin, că e mai puțin periculos decît să te războiești cu „Serviciile” care acoperă pînă și plagiatul generalului-premier!
Citești și te crucești! Te crucești, dar măcar înțelegi diferența dintre „progresiștii” americani și cei români. Ne-a fost comunicată și ea „verde-n față”: „În România, o singură schimbare mai este posibilă: din rău în mai rău”. Ei bine, dacă așa arată deșteptarea la români, eu, unul, prefer să mă culc pe-o ureche.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).