Fără Rusia, da, fără Twitter, nu?
…pentru că mai degrabă devenim atenți cînd ne trage de mînecă vreo cunoștință ocazională decît atunci cînd o face istoria imediată. S-ar zice că-n tot românul zace un mic Mao Zedong care, întrebat ce părere are despre Revoluția Franceză, a răspuns fără să clipească: „E prea devreme ca să mă pot pronunța”. Și noi sîntem convinși că lecții folositoare ne poate da doar istoria îndepărtată – cu cît mai îndepărtată, cu atît mai bine. Istoria de manual. Știrile zilei ne pot stîrni curiozitatea, interesul sau chiar furia, dar de-nvățat nu credem c-avem ce-nvăța de la ceea ce, automat, trecem la rubrica „fapt divers“. Și e păcat. Riscăm să trecem cu vederea lecții folositoare mult timp după ce ecourile zilei de astăzi se vor fi stins.
Să luăm, bunăoară, știrea despre criza energetică despre care tot vorbim de la începutul războiului din Ucraina, o criză folosită de Putin pe post de bau-bau. Ce s-a ales de ea? În doar cîteva luni, imposibilul a devenit realitate: petrolul nu mai reprezintă o amenințare într-atît de înfricoșătoare, rezervele de gaz ale țărilor europene înaintea intrării în iarnă sînt peste 97% din capacitatea de depozitare și vapoarele cu gaz lichefiat sînt ancorate în larg în așteptarea unei oportunități de descărcare. A mai rămas prețul curentului, dar sînt convins că și acesta se va rezolva eventual, cum s-a rezolvat și criza petrolului din anii ’70. Și atunci, criza a fost urmarea a două crize majore – războiul Yom Kippur din 1973 și, respectiv, Revoluția iraniană din 1979. Și atunci, prețul petrolului a fost folosit ca armă. Și atunci, lumea occidentală a suferit. Dar și atunci, ca și acum, lumea occidentală a găsit soluții.
Ceea ce pînă acum părea incredibil – o Europă cvasi-independentă energetic de Rusia – a devenit realitate nu în cîțiva ani, ci doar în cîteva luni, spre disperarea lui Putin. Vorba aceea: iertați-ne, n-am știut că e imposibil! Am ajuns să ne minunăm singuri. Pînă mai adineauri, dependența energetică de Rusia părea un fapt la fel de inevitabil precum sosirea nopții. Peste noapte, însă, minune mare! Am realizat că se poate și fără! Dacă ar avea o căciulă, Putin și-ar trînti-o, de furie, la pămînt. Se poate și fără Rusia!
Mărturisesc spăsit că Diogene Cinicul, cel care locuia în butoi și umbla cu opaițul aprins ziua-n amiaza mare, chipurile în căutarea unui om, nu se numără printre filosofii mei favoriți. Zică cine ce-o zice, masturbarea în piața publică sau satisfacerea nevoilor fiziologice în același loc pot șoca „audiența” și te pot face faimos chiar în absența TikTok-ului (cum și-a și dorit cu ardoare, potrivit unei versiuni prezentate de Diogene Laertios, dar ignorată de admiratori), însă nu te califică în rîndul filosofilor (știa Hegel ce știa cînd l-a expediat într-un rînd și jumătate). Toate acestea, însă, nu mă împiedică să învăț ceva și de la el, după cum, zice-se, ar fi învățat și el de la un copil. Văzîndu-l cum bea apă din căușul palmei, și-a aruncat imediat paharul, recunoscînd că i-a arătat că se poate trăi și fără.
Iaca o lecție de viață care se cuvine reținută și aplicată – „se poate și fără”. Nu, nu vă cere nimeni să renunțați la, să zicem, hîrtia igienică, doar pentru că se poate și fără. Dar haideți să fim cinstiți și să recunoaștem: cîte „necesități”, cîte „fără de care nu se poate” încep prin a ne face viața mai ușoară (cum au făcut-o, decenii, petrolul și gazele rusești), sfîrșind prin a ne-o complica mult mai tare? „Necesități”, „fără de care nu se poate”, pare-se, pînă nu ne ajunge cuțitul la os. Nu mă apuc să le enumăr, ni le știm fiecare singuri și n-o să ridic tocmai eu primul piatra. Dar n-ar fi bine să prevenim înainte să fim nevoiți să tratăm? Nu e mai bine să aplicăm „lecția energetică”, predată cu forța de către Putin, altei știri recente care a făcut valuri în mass-media? Mă refer la preluarea Twitter de către Elon Musk.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Mulți, în frunte cu Joe Biden, s-au arătat îngrijorați de „libertatea” pe care Elon Musk ar putea-o acorda de-acum încolo utilizatorilor. Extremism, dezinformare, manipulare ideologică! Alții, dimpotrivă, s-au speriat de posibilitatea cenzurii și de prea multă putere concentrată în mîinile unui singur om. Este oare etic să îngăduim așa ceva? Unii sînt convinși că Donald Trump își va recîștiga „portavocea” populistă, alții deplîng simpatia de care activista radicală Alexandria Ocasio-Cortez pare a se bucura în ochii noului proprietar al Twitter și văd între cei doi doar tachinări amoroase. După ce-au intrat în panică, unii democrați au început să se bucure. După ce-au chiuit de parc-ar fi obținut o victorie personală, unii republicani au început să se-ntrebe dacă nu cumva au primit încă un cadou otrăvit după decizia Curții Supreme referitoare la avorturi. Nimeni nu știe ce va urma, dar toată lumea e precum petuniile lui Topîrceanu – „Farmec dînd regretelor, / Stau de vorbă între ele: / «Ce ne facem, fetelor?»”. Și toate astea pentru ce?
Recunoașteți că pînă și istoria îndepărtată are ironiile ei: precum Diogene Cinicul, Elon Musk e însetat după atenția publică și a devenit un adevărat profesionist al manipulării acesteia. De la mașinile trimise în spațiu la „glumele” despre criptomonede care îmbogățesc sau sărăcesc „investitori” peste noapte, la giumbușlucurile din fața camerelor, omul face cu multele mijloace pe care le are la dispoziție ceea ce reușea și vedeta atenienilor cu puținele sale mijloace – rămîne în centrul atenției, fie că e înjurat, fie că e admirat. Dar, dacă publicul ar reacționa precum Diogene și ar realiza că „se poate și fără”, fără Twitter (sau orice altă rețea socială, că veni vorba), „problema” s-ar rezolva de la sine. Pentru că asta e o „problemă” exact în măsura în care o acceptăm ca atare. Ca pe un „dat”. Dar, dacă putem fără Rusia, n-om putea și fără Twitter? Nici că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimînt, dar, ca unul care n-a avut niciodată cont pe vreo rețea socială, vă garantez că se poate și fără. Nu e nici o scofală. De ce să ne pierdem vremea încercînd să ghicim ce va face unul care are monopolul paharelor cînd putem bea și din căușul palmei?
La ora la care veți citi aceste rînduri, în SUA se vor fi terminat alegerile „midterm”, de la jumătatea mandatului prezidențial. Ca de fiecare dată, atît stînga, cît și dreapta le declară deja de o importanță „istorică”, deși vor sfîrși mai degrabă la categoria „fapt divers”. Dar, după cum tocmai am constatat, asta nu înseamnă că nu avem ce învăța din rezultate. De-abia aștept. Că fără astea chiar nu se poate.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
