(Sin)uciderea tatălui
…pentru că printre avantajele vîrstei înaintate (greu de crezut, dar există și așa ceva) se numără și oportunitatea de-a constata, pe propria-ți piele, adevărurile înțelepciunii populare, gen „sîngele apă nu se face”, „așchia nu sare departe de trunchi” ș.a.m.d. Dacă se-ntîmplă să ai și mai mulți copii și-apuci să le supraviețuiești adolescenței, înveți tot pe propria-ți piele că „uciderea tatălui” e un soi de ritual de la care nu face nimeni excepție. Manifestările sînt variate – de la remarci benigne precum „habar n-ai despre ce vorbești” la mai dureroasele „ești un tîmpit depășit de vremuri”, cu toate arpegiile de rigoare. Partea bună a acestui ritual e că se termină la fel de repede precum a început. Adolescentul se desprinde de sub autoritatea paternă și-și începe propriul proces de maturizare, iar părintele răsuflă și el ușurat c-a (mai) reușit să supraviețuiască (încă) unei rebeliuni acneice.
În politică, însă, ritualurile de „ucidere a tatălui” devin mai complicate – iar asta dintr-un motiv cît se poate de simplu: tatăl, prin definiție, nu e democratic. Tatăl trebuie „ucis” pentru că autoritatea lui nu e negociabilă. Or, în politică, tot prin definiție, totul e (sau s-ar cuveni să fie) negociabil. Dacă nu-ți place negoțul, te faci artist, călugăr sau terorist, pentru că-n zonele astea îți poți permite să nu negociezi, ba dimpotrivă, îți poți apăra principiile cu prețul vieții (tale sau a altora). În România, însă, acest sacrificiu altminteri ritualic a căpătat conotații mioritice. Carnale, aproape. Simbolistica alunecă, încet, dar sigur, spre concretețe. Chiar dacă „tatăl” vreunui partid politic nu este ucis la propriu, figurativul începe să aibă miros de pușcărie. Numele de Adrian Năstase vă spune ceva? Dar Dragnea? (Despre miniștri, parlamentari, frați și surori, nu mai pomenim.)
Nu mă-nțelegeți greșit. Nu încerc să le găsesc scuze și departe de mine gîndul de-a le plînge de milă. Constat doar că „tații politici” au o soartă mai nefericită decît „tații biologici”. Dacă uciderea simbolică a tatălui biologic sfîrșește de multe ori într-o afecțiune trainică, cea a tatălui politic e mai degrabă un drum cu un singur sens. Nici pomeneală de redescoperirea vreunei afecțiuni ascunse – dimpotrivă. Văduvit de propriile progenituri politice, proaspătul tată ucis-mai-mult-sau-mai-puțin-simbolic se mai iluzionează o vreme că dispariția-i (întotdeauna) prematură va fi resimțită într-atît de dureros încît reîntoarcerea sa va fi implorată cu lacrimi, la scenă deschisă. Odată risipită și această fantezie, părintele politic, care poate fi foarte bine și mama Viorica Vasilica Dăncilă, renunță și-și denunță primii nou-născuți, în speranța că alți copii politici, dintr-o altă generație, vor da dovadă de mai multă recunoștință. Proaspetele generații vor sări din brațele copilăriei iubitoare, peste rebeliunea adolescentină, direct în brațele afecțiunii mature. Iar asta nu se întîmplă niciodată. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Victor Ponta sau pe Traian Băsescu.
Să nu uităm însă că românul nu s-a născut om politic. Românul s-a născut, cum știm cu toții, mai întîi de toate, poet. Or, pentru un poet, uciderea tatălui e deja un ritual plictisitor, banal și ultracunoscut. Pentru un poet, uciderea tatălui e mic-burgheză, precum spălatul pe dinți sau tăiatul unghiilor. Pentru poeții politici singura formă de ucidere cît de cît interesantă este sinuciderea. A fost cazul lui Nicușor Dan. Este cazul lui Dacian Cioloș. Mi se va reproșa că amestec nepermis merele cu perele (chit că sînt fructe), dat fiind că Nicușor Dan a făcut ce-a făcut și-a ajuns în fruntea Primăriei Capitalei, pe cînd Dacian Cioloș a renunțat la conducerea partidului după doar cîteva luni de șefie, iar acum a renunțat chiar la partid cu totul, de bunăvoie și nesilit de nimeni. N-a mai așteptat să fie ucis, ci le-a luat-o tuturor adversarilor politici înainte: s-a sinucis!
Nu sînt Mafalda, mi-e practic imposibil să cuantific impactul pe care această decizie îl va avea pe scena politică românească. La o primă vedere, s-ar putea spune că Dacian Cioloș face jocurile PSD și PNL, adicătelea ale „Serviciilor”, cum li se mai spune din prea multe lene intelectuală. Doar partidele „serioase”, „cu vechime”, au tot spus că hipsterii ăștia de la USR+ nu se pot înțelege nici între ei, darămite cu alții. Nu doar că sînt „toxici” pentru orice posibilă coaliție, dar se mai canibalizează cu frenezie – ce dovadă mai bună vreți? La a doua vedere, cea mai optimist-visătoare, viitorul partid REPER ar putea deveni adevăratul reper al politicii românești, un exemplu de urmat pentru oricine are pretenții la a sălta politica românească de pe malurile Dîmboviței pînă pe cele ale Atlanticului, cum visează Macron, cu al său partid pan-european de centru.
Dacă ar fi să ne luăm după regulile prea bine cunoscute ale Realpolitik, oricine își imaginează că varianta a doua ar fi una viabilă se îmbată cu apă rece. Dovada cea mai bună că nu ai stofă de lider politic, de „tată”, dacă preferați, e că pleci la supărare. Cînd „copiii politici” pe care i-ai născut și crescut pînă la adolescență nu te mai ascultă și se revoltă împotriva ta. Cu alte cuvinte, cînd pici testul „uciderii tatălui”. De unde va fi fiind el acum, e foarte probabil că Churchill se distrează teribil de supărările lui Dacian Cioloș. La viața lui, omul a văzut trădări mult mai serioase, cu consecințe mult mai dramatice. Pe de altă parte, să nu uităm că același om a schimbat de două ori taberele politice, cu justificarea „unii își schimbă partidele de dragul principiilor, alții își schimbă principiile de dragul partidului”.
Același Winston Churchill avea niște supărări și cu nemții. Sînt însă convins că ar fi fost complet de acord cu Hölderlin: „În chip poetic locuiește omul pe acest pămînt”. Și ar fi adăugat: „Iar politicienii sînt și ei oameni. Credeți-mă pe cuvînt”.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).
