Înamorări democratice

…deși, de această dată, încerc să mă abțin de la speculații pe tema diferențelor dintre gîndirea într-o limbă lipsită de genuri (engleza, bunăoară) și una în care substantivele sînt feminine, masculine sau neutre. Cum e să trebuiască să-i spui lupoaicei „she-wolf” („ea-lup”), pentru că te constrînge limba? Cu tot riscul de-a fi acuzat de „sexisme” desuete, mie, unuia, mi se pare cel puțin ciudat. Poate nu degeaba ideea că „genurile sînt constructe sociale” a apărut mai întîi în limba engleză – „gender neutral”. (Pe de altă parte, ciudat mi se pare și faptul că „pîinea”, în franceză, e „masculină” – „le pain”. Că doar nu s-o fi născut poporul francez mîncînd direct doar baghete freudiene!) Cert este că, în toate limbile cu genuri pe care le bîigui mai mult sau mai puțin, democrația este „feminină”: în franceză, să n-o mai bîrfesc, „la démocratie”; în italiană, „la democrazia”; în spaniolă, „la democracia”; ba chiar și în germană – semn că nu e o chestiune de gintă latină –, „die Demokratie”. C-așa e democrația ideală – bună, primitoare și iubăreață din fire.

Ei bine, tocmai în această predispoziție iubitoare se ascunde și un mare pericol – unul existențial, cum îi place lui Putin să spună: democrația se îndrăgostește prea ușor de cine nu trebuie. Femeile, în general, tind să se înamoreze de „băieții răi”, cei care beau, fumează, fură, sar la bătaie, ba chiar au făcut și pușcărie. „Băieții buni”, cei care se țin de carte, se piaptănă „cu cărare”, beau apă plată și țin ușa deschisă doamnelor, sînt trecuți, aproape automat, cu vederea. Vă mai amintiți Pe aripile vîntului? Succesul cărții (filmului) se bazează pe un paradox: Scarlett e atrasă de „băiatul bun”, Ashley, dar toți cititorii (privitorii), femei sau bărbați, țin, în secret, cu Rhett, așteaptă cu sufletul la gură și răsuflă ușurați cînd, la sfîrșitul cărții (filmului), eroina se îndrăgostește de „băiatul rău”.

Înainte, însă, de a-mi sări în cap, acuzîndu-mă (încă o dată?) de sexisme de prost-gust, vă anunț că fenomenul e mai mult decît „un fapt de viață” – există studii care îl confirmă și încearcă să îl și explice. Avem, bunăoară, explicația biologiei evoluționiste, care poate fi rezumată simplu: un băiat rău „mustește de testosteron” și te va proteja de alți băieți răi, așa că e vorba de o simplă atracție sexuală și de nevoia (inconștientă) de protecție. Există, însă, și explicațiile mai mult sau mai puțin psihologice: 1) Femeile sînt atrase de încrederea de sine pe care o degajă „băieții răi”, de aerul „puțin-îmi-pasă” (francezii i-ar spune „je-m’en-fichisme”); vă amintiți replica finală a „băiatului rău” din Pe aripile vîntului? „Draga mea, puțin îmi pasă!” Ar fi vorba, așadar, de atracția „libertății”, de absența „constrîngerilor” la care femeile, din nou subconștient, ar fi supuse toată viața. 2) Tot din instinct, de această dată unul matern, femeile încearcă să „salveze băieții răi”. Să le arate „calea dreaptă” și să-i transforme în băieți buni. Și eșuează de fiecare dată.

Observați, rogu-vă, că democrațiile nu se înamorează de tiranii sau de dictaturi, ambele de gen feminin. Prea rele! Nimeni n-ar vrea să emigreze în Coreea de Nord. Învelite însă în haina autoritarismului, tiraniile și dictaturile, y compris cea a proletariatului, se transformă din scorpii în niște familiari „băieți răi”. Răi, dar atractivi. Poate nu întîmplător comunismul, nazismul și fascismul sînt de gen masculin la singular, neutre la plural. De ăștia te poți înamora, chiar fără să vrei. Pentru că democrația e, s-o recunoaștem, ușurel plictisitoare. Griul despre care vorbea Adam Michnik va fi fiind el frumos, dar tot gri rămîne. Nu e palpitant. Da, se trăiește (mai) bine într-o democrație, dar se mai satură omul și de prea mult bine. Vrea senzații tari. N-a fost Hitler ales democratic? N-a fost el văzut ca un apărător al nemților în fața altor „băieți răi”? Nu a călcat el în picioare toate regulile naționale și internaționale? Nu le-a dat el conaționalilor senzații atît de tari că n-au mai putut duce? Dar Mao? Nu i-a fost lui teamă că se îmburghezește spiritul revoluționar, că pînă și comuniștii răi sînt pe cale să devină plictisitor de buni (avea omul un umor involuntar), și-a venit cu măreața idee a Revoluției Culturale, care i-a entuziasmat pe chinezi încă o dată, pînă cînd (ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu), entuziasmînd entuziasmul, au găsit porțile disperării? Dar Putin? Nu vîna și călărea el la bustul gol prin Siberia? Nu era și el sigur pe sine? Nu încalcă și el toate convențiile „puse la cale” de către plictisitorii ăia de „băieți buni” care o țin langa cu tratatele semnate și cu domnia legii? Nu e și el iubit pînă nu mai e? 

„Băieții răi”, însă, nu se găsesc doar în afara democrației, ci și înlăuntrul ei. De ce a fost votat Trump? Berlusconi? De ce e admirat Orbán? Dar să nu ne uităm doar în curțile altora. N-avem și noi, românii, slăbiciunile noastre democratice pentru „băieții răi” ai politichiei românești? Nu ne plac și nouă „bărbații adevărați”? N-am fost noi înamorați de Vadim Tudor? Nu ne plictisește și pe noi „tocilarul” ăla de Nicușor Dan? Nu ne palpită și nouă inimile mai tare cînd îl vedem pe cîte unul veșnic gata să sară la bătaie „în direct”? Haideți să fim cinstiți: nu sîntem nici noi imuni la atracția băieților răi. Ce-i drept, vreme de cîteva mandate l-am preferat pe Ion Iliescu, că era „băiat bun”, dar să nu uităm că Iliescu venea după o perioadă în care ne săturaserăm pînă peste cap de „băieții răi”. Cum spuneam, nici „băieții răi” nu mai sînt atractivi după ce încep să te înfometeze, să te închidă-n casă sau să te lovească cu pumnii și picioarele. De ăștia nu mai rămîi îndrăgostită decît dacă ești masochistă și dependentă de relații abuzive. S-au văzut și se mai văd și cazuri din astea.

Să încheiem, însă, într-o notă optimistă: „băieții răi”, constată biologia evoluționistă, au șanse mari de-a muri repede din cauza stilului de viață, și-atunci cine mai are grijă de progeniturile lor? Iaca de ce, zic oamenii de știință, vor fi fiind femeile atrase de „băieții răi” pentru o pasiune de-o noapte, dar, cînd vine vorba de măritiș, tot inconștient îi vor prefera pe cei „buni”, dintr-un motiv cît se poate de simplu: supraviețuirea genelor. Nu ne rămîne decît să sperăm că teoria funcționează și-n cazul democrațiilor. Și să găsim niște băieți plictisitor de buni.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).