Minunata lume nouă. A copiilor adulți

…nu știu alții cum sînt, dar mie, unuia, mi se întîmplă să fredonez entuziasmat vreun cîntecel pînă în clipa în care încep să-i ascult versurile cu mai multă atenție. De-abia atunci realizez uneori că, oricît de antrenantă ar fi melodia, mesajul transmis e unul mai degrabă stupid, dacă nu chiar periculos de-a dreptul. De fapt, cu cît mai captivant cîntecul cu pricina, cu atît mai mare impactul, deci cu atît mai mare pericolul. Și nu, nu mă refer aici la apelurile deschise la violență, mesajele sexiste, pro-droguri ș.a.m.d., comune cîntecelor rap sau hip-hop, ba chiar și unor manele. Orice mesaj evident e unul mai degrabă ineficient. Pe cine impresiona, bunăoară, „Partidul, Ceaușescu, România”? Să fim serioși! „Imagine”, însă, al lui John Lennon, e un „clasic” de-acum, și-aproape imposibil de scos din minte.

La o primă vedere, mesajul este unul antiviolență, chiar dacă idealist: „Haideți să ne imaginăm o lume în care toți oamenii trăiesc în pace și-armonie, fără răi și fără iad, fără religii și fără țări, fără proprietăți, fără invidie și fără foamete, și deci nimic pentru care să ucizi sau să merite să mori!”. Las pentru moment la o parte naivitatea evidentă pe care cantautorul e primul s-o recunoască („îmi veți spune că sînt un visător, dar nu sînt singurul”). La urma urmei, oricine e liber să-și imagineze orice, y compris că te-ai putea dezbăra de toate atributele identității, după modelul marxist. Dar să-ți imaginezi că „să nu mai ai pentru ce să mori” ar fi vreun ideal la care să rîvnești presupune, în fapt, că visezi la posibilitatea de… a nu mai avea pentru ce trăi! Pentru că una fără alta nu se poate! Ce rost mai poate avea o viață în care nu există nici măcar posibilitatea teoretică de a ți-o risca pentru cineva sau ceva? Cît de frumoasă și de armonioasă ar putea fi o lume în care nimeni n-ar mai fi dispus să-și pună viața în pericol sărind în apă sau în foc pentru a-și salva, să zicem, mama sau copilul? Sau chiar viața lui John Lennon, care-a sfîrșit asasinat în plină stradă de un însetat de faimă? Că despre patrie, principii, eroism ș.a.m.d. nici nu mai poate fi vorba. 

Mai aproape de casă, cu ocazia Zilei Copilului (și a grevei profesorilor), a revenit în actualitate un cîntecel antrenant și vesel al lui Mihai Constantinescu – „O lume minunată în care veți găsi numai copii”. Ca bunic responsabil, era cît pe ce să-mi fac mea culpa că încă nu mi-am învățat nepoata acest cîntecel care mi-a luminat și mie copilăria. Asta pînă cînd, la fel ca în cazul lui John Lennon, am început să fiu mai atent la versuri – tocmai pentru că nu mai sînt copil: „E-o lume minunată în care veți găsi / Numai copii, / O lume cu mult soare și mii de jucării / Pentru copii. / În lumea cu povești și flori veți întîlni / Numai copii. / Și-o lume a inocenței păstrați-o orice ar fi / Pentru copii!”. Drăgălașe versuri la o primă vedere, nu-i așa? Inocente! Cum să nu ți se umple inima de bucurie? Nu mă-nțelegeți greșit, nu știu dacă Mihai Constantinescu a fost și autorul versurilor, dar, oricine-ar fi fost, nu suspectez nici o intenție malefică. Dimpotrivă. Din nefericire, însă, după cum mulți am învățat pe propria piele, drumul spre iad e adeseori pavat cu bune intenții.

Să începem cu evidenta absurditate: închideți ochii și imaginați-vă pentru o clipă că sînteți teleportat în mijlocul unei lumi în care veți găsi numai copii. Dacă vi se pare în continuare un scenariu vesel sau o lume minunată, întrebați orice mamă sau, și mai bine, orice educatoare de grădiniță! Iată, sînt convins, un motiv suficient pentru a-i pune pe gînduri pe toți cei care încă mai susțin că Platon (de fapt, Socratele lui Platon) vorbea serios cînd, la sfîrșitul Cărții a șaptea a Republicii, propunea ca filosofii să exileze din cetatea ideală toți adulții, păstrînd doar copiii pînă la zece ani, pentru că doar ei mai puteau fi educați așa cum s-ar cuveni. Nu se poate să nu te pufnească rîsul la imaginea unui Socrate sau a unui Platon alergînd de colo pînă colo, ștergînd la fund armate de copii, suflînd muci și dîndu-le mîncarea-n gură, în vreme ce le explică kalokagathia. Dacă alde Karl Popper, altminteri un gînditor respectabil, așa își imagina că arată părintele totalitarismelor de tot felul și al societăților închise, îngăduiți-mi să nu-l iau prea tare în serios. Cît despre lumea inocenței, nu trebuie să citești Confesiunile Fericitului Augustin în care-și amintește cum, copil fiind, fura pere nu de foame sau de poftă, ci pentru plăcerea de-a fura și de-a face ceva interzis. Nu e nevoie nici de mai tulburătorul roman Împăratul muștelor, al lui William Golding. E suficient să ne amintim de Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă sau chiar de propria noastră copilărie. Să fim cinstiți: cît de inocenți și de nevinovați eram de multe ori, atît în relațiile dintre noi, copiii, cît și în cele cu „oamenii mari”? 

Adevăratul pericol, însă, e, încă o dată, cel mai puțin evident: nu mai e nevoie să visăm la o lume „minunată în care vom găsi numai copii”, pentru simplul motiv că deja trăim într-una! Cum, încă nu v-ați dat seama? Poate pentru că sîntem deja copii naivi? Cînd, pe la 1835 toamna, Alexis de Tocqueville vorbea despre pericolul unui nou despotism, îl numea „despotismul blînd”. Spre deosebire de cel de modă veche, lesne de identificat și de resimțit ca atare (amintiți-vă doar de comunism), cel „blînd” urma să fie, după cum îi sugerează și numele, unul plăcut – despotismul de care nici măcar nu ești conștient, deci infinit mai periculos. „Aidoma unui părinte cu propriul copil”, explică Tocqueville, „va avea grijă să-ți satisfacă nevoile și să te distreze în fel și chip. Însă, spre deosebire de părintele care își pregătește copilul pentru maturitate, acesta e făcut să mențină populații întregi într-o perpetuă stare de infantilism”. Cu alte cuvinte, „o lume minunată, cu jucării pentru copii”.

V-ați întrebat de ce ne pasionează toate „gadget“-urile? De ce ne fascinează poveștile de toate felurile, livrate pe toate canalele media? Cum de ne-am perfecționat într-atît de bine arta de-a fugi de responsabilitate, îndreptîndu-ne degetul acuzator spre gene, educație, părinți, societate, orice și oricine, numai noi nu? Sau de ce sîntem gata să ne predăm de bunăvoie și nesiliți de nimeni în brațele Inteligenței Artificiale? 

Dacă n-ați făcut-o pînă acum, poate încă nu-i prea tîrziu. Dar, dacă vreți să aflați mai multe, va trebui să vă puneți pofta-n cui pînă data viitoare. Pentru că va urma.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).