Națiuni (ne)rușinate
…și-atunci, cu tot riscul de-a fi acuzat de paralelisme desuete, îndrăznesc să folosesc încă o dată comparația om – națiune. Dacă pînă și Hobbes, „tătucul” liberalismului clasic, nu se putea abține de la folosirea metaforei „corpului politic” (întorcînd-o pe dos, ce-i drept, dar asta ar fi o altă poveste), poate că asemănările dintre oameni și națiuni merită explorate în continuare. Și nu voi intra acum pe nisipurile mișcătoare ale întrebărilor de genul „Ce e aceea o națiune?”, ba chiar „Ce e omul?”. Pentru „națiune”, mă voi mulțumi cu definiția lui Benedict Anderson, conform căruia națiunea e o comunitate „imaginată, dar nu imaginară”. Dacă n-ar fi imaginată, n-ar exista. Dacă ar fi imaginară, oamenii nu s-ar ucide și n-ar fi gata să moară pentru ea pînă-n ziua de azi. Întrebați-i pe ucraineni. Cît despre om, voi folosi de-astă dată o definiție de-a lui Epictet (chit că autorul inițial se pierde, probabil, în negura timpurilor): „Omul este singurul animal care roșește” (Discursuri, Cartea a III-a, cap. VII). Altfel spus, omul e singura creatură care se poate rușina. Teoretic.
Practic, constat tot mai des că există atît oameni, cît și națiuni ce par complet străine conceptului de rușine. Cînd schimbi relativ la scurt timp peisajul geografic, te vezi nevoit să accepți evidența – ceva se schimbă și-n peisajul mental al societăților pe care le întîlnești. De bună seamă, nu toți francezii, grecii, italienii sau românii sînt la fel, dar ar fi la fel de absurd să negi că există o prevalentă atitudine mentală în toate aceste națiuni. E o prevalență care se vede, la propriu, cu ochiul liber, în nivelul de trai și în practicile predominante la unii sau la alții. De fapt, la națiuni se vede chiar mai lesne decît la oameni. Dacă, bunăoară, întîlnești un grup de români care, la o coadă pentru bilete de intrare pe Acropole, comentează, fără economii de decibeli, „Ce p…a mea stăm noi la coada asta, ca proștii?” (dar stau), e clar că ai de-a face cu niște nerușinați. Dar de ce fel? În absența detaliilor, e greu de spus dacă fac parte dintre nerușinații „de la natură”, născuți cu organul moral al rușinării atrofiat, sau dintre nerușinații „compensatorii”, care se iluzionează că pot să-și mascheze complexele de inferioritate cu un machiaj gros de înjurături și comportament agresiv. La națiuni e mai ușor de făcut deosebirea: dacă n-are a se lăuda cu nici o realizare extraordinară în istorie, dar e coruptă, săracă, cu multe motorete și magazine de ceasuri la tot pasul, e limpede că ai de-a face c-o națiune nerușinată „din născare”. După cum n-are un trecut cu care să se mîndrească, n-are nici un viitor la care să aibă ambiția să ajungă.
Indiferent însă dacă vorbim despre oameni sau despre națiuni „nerușinate din născare”, această categorie, oricît de deranjantă, e totodată și cea mai plictisitoare intelectual. Nu te provoacă, nu te pune pe gînduri. Doar este. Ca monarhiile ereditare pentru Machiavelli. Mult mai interesante sînt națiunile fie ele rușinate sau nerușinate din motive, să le spunem,„istorice”. Pentru că, spre deosebire de nerușinați, nici oamenii și nici națiunile nu se pot naște rușinate. Pentru a te rușina e nevoie, mai întîi de toate, de un prag moral de la care te-ai îndepărtat sau la care nu poți ajunge, dar rîvnești. Cu alte cuvinte, pentru rușinare e nevoie de gîndire. Un anumit nivel de dezvoltare. Nu degeaba ni se spune că Adam și Eva erau goi, dar nerușinați pînă n-au cunoscut deosebirea dintre bine și rău. Exemplul cel mai la îndemînă? Ca națiune, nemții s-au rușinat după ce-au aflat ororile pentru care s-au făcut responsabili în al Doilea Război Mondial. Rușii nu s-au rușinat, pentru că s-au considerat, atunci ca și acum, nu agresori, ci victime.
Periplurile din această vară mă fac să avansez, cu titlu de ipoteză, posibilitatea că bunăstarea unei națiuni, ca și bunăstarea omului, depinde de disponibilitatea spre rușinare. Cu alte cuvinte, spre un ideal de la care te-ai îndepărtat sau la care încă n-ai ajuns. O națiune rușinată e o națiune ambițioasă, o națiune care simte că are ceva de reparat sau ceva de demonstrat. Germanii, deja pomeniți, sau japonezii sînt națiuni care încă mai simt că au ceva de reparat. Americanii, pe de altă parte, sînt o națiune tînără, care încă mai simte că are ceva de demonstrat pentru a compensa absența tradiției (orice s-ar spune, curcanul de Thanksgiving nu se compară cu Magna Carta). Tot la capitolul „mai avem de demonstrat” ar intra și țările nordice. Aici, însă, spre deosebire de nerușinarea „din născare”, intervine posibilitatea alegerii. Adicătelea, disponibilitatea pentru asumarea responsabilității. În exemplele de mai sus, națiunile și-au asumat „responsabilitatea”. La fel, națiunile care au avut realizări istorice extraordinare, gen Franța sau Anglia, dar care, în ultima vreme, și-au pierdut mult din fosta glorie, însă continuă să se zbată să ajungă ce-au fost și mai mult decît atît. Aceste națiuni, precum oamenii rușinați de propriile (s)căderi, nu încearcă să găsească țapi ispășitori și vinovății precum viața la Milan Kundera, „întotdeauna în altă parte”. Niciodată în oglindă.
De cealaltă parte, avem oamenii și națiunile cu realizări incontestabile, dar care au ales să trăiască înfruptîndu-se din trecut, blamînd problemele prezentului pe seama altora, „întotdeauna în altă parte”, și resemnați cu privire la viitor. Ce-ar fi Egiptul fără piramide? Ce s-ar face Grecia fără ruinele ei? Dar Italia? Ca și cum, să zicem, dacă m-ar fi luat în brațe și m-ar fi pupat Einstein, sau aș fi cîștigat olimpiada la română în clasa a șasea, n-aș mai avea nimic de demonstrat mai departe și aș trăi capitalizînd amintirea acelui eveniment. Interesant de constatat, cu cît mai îndepărtate la scara istoriei sînt realizările, cu atît mai săracă și mai coruptă națiunea acum, cu atît mai multe motorete în loc de mașini, magazine de ceasuri și de telefoane mobile, cu atît mai mare poftă-n turism „de-a da țeapă” și de-a te îmbogăți peste noapte, în loc să-ți clădești averea încet, dar sigur. Pentru că nimic nu e sigur într-o astfel de țară. Și nimic nu e sigur pentru că nimeni nu (mai) are încredere în nimeni. Or, această neîncredere generalizată este terenul pe care înfloresc nerușinarea individuală și cea colectivă.
Observați, rogu-vă, că n-am comentat nimic despre națiunea română.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).