Învățăturile lui Indiana Jones către generația X, Y, Z

…și-atunci aveți a mă ierta dacă am pierdut socoteala noilor generații, care par a se înmulți mai repede decît iepurii atunci cînd vine vorba de literele-etichetă. Altminteri, nu. În treacăt fie spus, e relevantă obsesia asta recentă pentru literele-etichetă și acronime din ce în ce mai sofisticate, pînă își pierd înțelesul – de la LGBTQIA2S+ la ROFL (vă provoc să le descifrați), într-o lume în care vocabularul se chircește pe zi ce trece mai abitir decît pielea de sagri din romanul lui Balzac – dar ăsta ar fi un alt subiect de discuție. Revenind, puțin contează ce litere poartă tinerii cu vîrstele cuprinse între 20 și 35 de ani. Ceea ce ne interesează acum e faptul că statistică după statistică indică același fenomen, din România pînă-n Statele Unite: aceste generații (?) amînă, în proporție tot mai mare de la an la an, căsătoria și făcutul copiilor. Motivele invocate? Consolidarea „parcursului profesional”, nesiguranța zilei de mîine, mai nou și războiul din Ucraina, dar nu în ultimul rînd chiar… încălzirea globală!

Ce mai tura-vura, după cum se intitula și un odinioară faimos album al caricaturistului Mihai Stănescu, „Acum nu e momentul!”. E relevant faptul că albumul cu pricina, apărut în ianuarie 1990, fusese respins de cenzura comunistă. „Șopîrla”, cum i se spunea pe-atunci, era vizibilă de la o poștă. Pe de o parte, era scuza preferată de aparatul de partid și de stat, formal încurajantă cu orice critică constructivă: „Așa e, tovarășe, dar acum nu e momentul!”. Aparent doar paradoxal, pe de altă parte, era totodată și scuza adesea invocată de către generația părinților noștri, atunci cînd generația mai tînără (fără literă, pe-atunci) sugera o cît de mică rezistență în fața avalanșei de minciuni. Am crescut sub refrenul „acum nu e momentul”, am trăit căderea comunismului, explozia Internetului, apariția e-mail-urilor, vremea cînd pagerele și faxurile erau ultimul răcnet al tehnologiei (le mai știe cineva?), telefonul mobil și GPS-ul la purtător ș.a.m.d. – și toate astea doar pentru a asista la reciclarea refrenului, „acum într-o nouă prezentare”?

Departe de mine gîndul de-a o face pe atotștiutorul și de-a le spune tinerilor cum să-și trăiască viețile. Dacă nu vor să se căsătorească sau să aibă copii, e treaba lor. Nu sînt dați în seama mea, vorba unui prieten. Dar dacă, chipurile, ar vrea, după cum susțin în sondaje, i-aș ruga să nu invoce motive la care te pufnește rîsul. Cariera? Serios? Nesiguranța zilei de mîine? A se slăbi! Războiul din Ucraina? Pe bune? Încălzirea globală? Mă leși? (Cum zicea o amică, în loc de „Mă lași?”.) Haideți să nu ne mințim, că ne jignim singuri inteligența. Oamenii s-au căsătorit și-au avut copii în vreme de ciumă și de războaie mondiale, sub comunism și sub nazism, cînd supraviețuirea pînă a doua zi, nu pînă peste zece ani, stătea sub semnul întrebării fără nici o metaforă. Acum, tinerii români trăiesc, după toate măsurătorile și după toți parametrii, mai bine decît au trăit toate generațiile (fără literă) de dinaintea lor, dar au început să se ascundă după de mult prăfuitul „acum nu e momentul”. 

Cred c-a sosit timpul să le împărtășim un secret: niciodată, dar niciodată, nu e momentul nici să te căsătorești, nici să faci copii! După cum niciodată, dar niciodată, nu e momentul nici să te naști și nici să mori – la scara înțelegerii omenești, de bună seamă. Restul, vorba prietenului mai sus pomenit, nu e dat în seama noastră. La scara înțelegerii noastre, întotdeauna, dar întotdeauna, se va găsi încă un examen de trecut, o calificare de luat, un ban în plus de făcut. Întotdeauna, dar întotdeauna, se vor găsi atît o oportunitate, cît și o scuză pentru amînarea sine die, mai cu seamă că-n ziua de astăzi nici căsătoria și nici copiii nu mai au vreo utilitate economică, ci dimpotrivă. La scara înțelegerii noastre, atît căsătoria, cît și copiii au devenit mai degrabă pietre de moară agățate de gît și bani aruncați pe fereastră. Ca și filosofia, arta, religia – niște utile inutilități. 

Și-atunci, cînd e momentul? De bună seamă, pentru a avea efect, sfaturile trebuie, mai întîi de toate, ascultate. Altminteri, vorba lui Polemarchus cînd Socrate îi propune să-l convingă prin vorbe, la începutul Republicii lui Platon: „Dar cum ai putea să ne convingi dacă nu te vom asculta?”. Pentru a fi ascultate, învățăturile trebuie să vină din partea unei autorități recunoscute ca atare de către auditoriu, indiferent dacă e vorba de una sau de o sută de mii de persoane. Un ateu nu va asculta niciodată de un preot, nici viceversa, cînd vine vorba despre teologie. Un chirurg nu va asculta de un tîmplar, nici tîmplarul de chirurg, cînd vine vorba despre profesia fiecăruia. Unul în fața celuilalt se află lipsit de autoritate, chiar dacă oricare dintre ei ar putea avea dreptate. Prin urmare, la generațiile X, Y, Z nu putem folosi, bunăoară, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, pentru că s-ar uita la noi ca la extratereștri, ba chiar mai rău. În ziua de azi, extratereștrii, imaginari sau nu, se bucură de o autoritate mai mare decît un voievod din secolul al XVI-lea, ajuns pe tronul Țării Românești cu sprijinul Craioveștilor de care nu mai știe nimeni.

Ei bine, aici se potrivește mănușă… Indiana Jones! Personajul, creat de George Lucas și interpretat cu atîta savoare de către Harrison Ford în nu mai puțin de șase filme, are un avantaj pe care nici realul Neagoe Basarab, dar nici, să zicem, fictivul J.R. (din serialul Dallas) nu-l (mai) au. De Indy știu atît copiii din 1981, cînd și-a făcut debutul, cît și cei din 2023, cînd apare ultima oară – o performanță greu de egalat de către orice personaj jucat de către același actor! Iaca de ce o învățătură venită de la Indiana Jones are mai multă autoritate decît multe alte surse, mai convenționale.  Mă refer aici la scena din Ultima cruciadă (1989), în care, aflat în căutarea Sfîntului Potir (Graalul) și presat de timp pentru a-și salva tatăl, Indy n-are încotro și urmează „sfatul” unui manuscris din vechime, care îl îndeamnă să facă „a leap of faith” (un act de credință). Nu îi e lesne, nu îi vine, dar pășește, cu încredere oarbă, în ceea ce pare un abis, dar în realitate e doar un „trompe-l’œil” ce ascunde o salvatoare punte.

Pentru a îndrăzni și a nu te teme, nu trebuie să crezi în Hristos (Matei 14:27). E suficient să-l crezi pe Indiana Jones. Pentru unele punți salvatoare e nevoie, mai întîi, de „a leap of faith”.