Amintiri șoptite, amintiri strigate

După 1990, literatura română s-a îmbogățit enorm cu povestiri ale vieților celor care nu mai sînt, cele mai multe fiind interzise în deceniile dictaturilor. În circumstanțele date, să spui povestea vieților celor care au pătimit sub vremi sau chiar au plătit cu moartea faptele vieții lor devine datorie morală. Vorba Anei Blandiana, acolo unde Justiția nu funcționează, memoria e o formă de justiție. În deceniile tiraniei comuniste, Justiția nu a funcționat. Nu-i vorbă, nici după aceea nu a mers chiar bine. Așa că a povesti viețile celor zdrobiți de acele timpuri este mai mult decît literatură, mai mult decît istorie, este chiar justiție, adică o datorie a celor ce sînt deopotrivă față de cei ce-au fost și față de cei ce vor fi. În fond, țesătura socială a lumii chiar asta este: întretăierea dintre viețile sfîrșite, viețile încă nesfîrșite și viețile încă neîncepute...

Monica Pillat, prezență elegantă, sensibilă, rafinată, aproape neverosimilă prin consistență, moralitate și bună-creștere în lumea țipător-feisbucizată a literelor noastre de azi, este o scriitoare admirabilă care-și onorează stirpea – ce poate fi mai frumos! Multe din cărțile ei de după 1990, fie semnate de ea, fie doar îngrijite, sînt cărți despre familia ei. Tatăl ei este (căci părinții nu au fost niciodată, atîta timp cît copiii trăiesc, părinții sînt!) Dinu Pillat – excepțional scriitor, critic și istoric literar, închis la doar 38 de ani de comuniști împreună cu C. Noica, Al. Paleologu, N. Steinhardt într-un lot care-i poartă, onorant, numele („Noica-Pillat”). Prin Dinu Pillat, Monica Pillat este nepoată în linie directă a lui Ion Pillat, unul dintre marii poeți ai veacului trecut, a cărui mamă a fost fiica legendarului I.C. Brătianu. Mama Monicăi Pillat este Cornelia Pillat, fiica lui Gheorghe Ene Filipescu, personajul central al celei mai recente cărți scrise de Monica Pillat, intitulată Bunicul meu fără mormînt.

Gheorghe Ene Filipescu (1884, Oltenița – 1952, Penitenciarul Tg. Ocna) a fost un self-made man, care și-a luat în serios atît întreprinderea (din calfă, a ajuns unul dintre cei mai importanți producători de pantofi de lux din București), cît și idealurile (a fost un militant social-democrat curat, pe care comuniștii l-au închis și l-au ucis). Puține biografii similare cunosc în România. Pînă la 16 ani a fost neștiutor de carte, iar douăzeci de ani mai tîrziu citea lucrătorilor din atelierul său de confecționat pantofi din Platon și subvenționa volumele tinerilor George Bacovia și Tudor Arghezi. Pantofii săi au devenit etalon al calității și frumuseții în Bucureștiul interbelic, premiați în expoziții internaționale și purtați de celebrități. „Gheata lucrată de Filipescu dă inteligență piciorului” – scrisese un client al cărui entuziasm poate fi lesne bănuit de oricine știe cît de greu e să găsești calapodul perfect piciorului. Drumul lui Gheorghe Ene Filipescu prin viață, de la sărăcia lucie la prosperitate și recunoaștere (a fost, la un moment dat, reprezentantul intereselor întregii sale bresle), este ca o poveste americană. Doar că, în România, poveștile americane se sfîrșesc altfel. În loc să fie povestea fondatorului unei industrii întregi, onorat dintr-o generație în alta prin dezvoltarea unei moșteniri cum ar fi trebuit, viața lui Gheorghe Ene Filipescu se adaugă multor altor povești deja publice ale victimelor represiunii comuniste, ca o viață împlinită prin tot ceea ce a făcut omul și distrusă prin tot ceea ce a făcut regimul politic. Vocația diabolică a comuniștilor de a distruge oamenii de treabă se probează încă o dată, cu Gheorghe Ene Filipescu. Nu a contat că a fost militant de stînga, o figură proeminentă a partidului lui Titel Petrescu, sau că s-a bucurat sincer cînd sovieticii au intrat în București, „eliberîndu-l”. Repede, foarte repede, cînd abia mijiseră anii ’50, a fost condamnat la decenii de încarcerare, a fost închis și maltratat. Nu a mai apucat să iasă din închisoare. Mult timp, familia nu a știut că a murit, apoi a aflat pe unele căi că e mort, dar pe altele că trăiește încă, pentru ca, în final, la cîțiva ani distanță de la deces, să vină și confirmarea oficială. Ultimii ani ai lui Gheorghe Ene Filipescu, anume cei din pușcăriile comuniste, se recompun greu. Abia după ce Monica Pillat a putut avea acces la arhivele CNSAS unele pete albe de la finalul vieții lui Gheorghe Ene Filipescu au putut fi lămurite.

„Cum s-o fi petrecut întîlnirea dintre social-democratul Gheorghe Ene Filipescu și liberalul Ion Pillat în Parlamentul de atunci?” – aflăm din carte că a întrebat-o Monica Pillat, nepoata celor doi, pe mama ei, Cornelia Pillat, fiica primului și nora celui de-al doilea, declanșînd o superbă discuție în cursul căreia, la un moment dat, mama răspunde fiicei: „Poemul lui Ion Pillat putea dansa în pantoful lui Gheorghe Ene Filipescu”. Toți cei care știu cîte ceva despre poezia lui Pillat pot să-și imagineze acum calitatea pantofului lui Filipescu, după cum cei care vor fi încălțat pantofii lui Filipescu ar avea acum o idee clară despre calitatea poeziei lui Pillat.

Întrebarea Monicăi Pillat, însă, deschide o direcție cu totul neașteptată pentru cititor. Lumea lui Ion Pillat, născut pe Calea Dorobanților, crescut la Vila Florica printre Brătieni, educat la „Sf. Sava“, bacalaureat la Paris și student la Sorbona, este atît de diferită de lumea lui Gheorghe Ene Filipescu, fugit de-acasă de copil, dintr-o Olteniță săracă, murdară, analfabetă, spre un București incert. Ion Pillat era un credincios fin, Filipescu era un ateu îndrăgostit, totuși, de personajul Iisus Hristos. Pillat era școlit și intelectualizat pînă-n unghii, Filipescu era autodidact, posedat de o uimitoare sete de cultură. Dumnezeu, totuși, îi va pune împreună pe acești doi oameni remarcabili, veniți socialmente din puncte cardinale opuse, în modul cel mai profund: vor fi bunicii aceleiași nepoate, Monica. Dar pînă cînd liniile vieților lor să se intersecteze decisiv în orizontul celei de-a doua generații (ceea ce doar Filipescu va apuca să vadă, căci Pillat a murit în 1945, iar Monica s-a născut în 1947) e altceva ce-i aduce împreună: cultura și cultul pentru ceea ce amîndoi numeau „omul superior”. Odios trebuie să sune „omul superior” pentru urechile unor contemporani, știu asta. Dar pentru Ion Pillat sau Gheorghe Ene Filipescu, om superior este acela care, precum ei înșiși (asta spun eu), își depășește condiția prin studiu, sîrguință, talent, seriozitate și, mai ales, prin dedicația pentru cultură.

Există amintiri care se șoptesc și amintiri care se strigă. Amintirile Monicăi Pillat sînt dintre cele care se strigă și totuși scriitoarea le șoptește. Cuceritor!