#jesuissalieri
„Bătrînul Salieri: La revedere, Părinte. Voi vorbi pentru tine. Vorbesc pentru toate mediocritățile lumii. Eu sînt campionul lor. Eu sînt sfîntul care-i patronează. În numele lor, Îl reneg pe Dumnezeul tău care nu are milă. Dumnezeul tău care-i torturează pe oameni cu dorințe pe care nu vor putea niciodată să le îndeplinească. El mă poate ierta pe mine, dar eu nu-L voi ierta pe El. (Face semn către asistentul care-i împinge spre ieșirea din încăpere scaunul cu rotile în care se află. Preotul îl privește.)
Interior. Coridor de Spital. Dimineață. Coridorul e plin de pacienți în cămăși de noapte care fac exercițiile de mers matinale sub supravegherea asistenților și maicilor. Aceștia formează o lungă, amărîtă și stranie procesiune – unii dintre ei sînt în mod clar deranjați psihic. În timp ce Bătrînul Salieri este împins printre ei pe coridor, în scaunul cu rotile, ridică mîinile către ei, binecuvîntîndu-i.
Bătrînul Salieri: Mediocrități de pretutindeni! De-acum în vecii vecilor, vă absolv! Amin! Amin! Amin!
În cele din urmă, Bătrînul Salieri întoarce fața către cameră și ne binecuvîntează pe noi, publicul, făcînd semnul crucii. Din adînc, încet-încet, se aude crescînd Muzica Funerară Masonică de Mozart.“
Aceasta este ultima secvență din scenariul filmului Amadeus, realizat în 1984 de Miloš Forman. Un film pe care trebuie să-l vadă toți cei care, așa ca mine și, îndrăznesc să spun sperînd că nu vă supăr, ca mai toți cei care citesc aceste rînduri, nu au geniu.
E drept, în film nu a fost chiar așa (muzica secvenței e alta, de pildă), dar asta are puțină importanță acum. Povestea din film urmărește destul de fidel povestea din piesa Amadeus de Peter Shaffer, care este vizibil inspirată de piesa Mozart și Salieri, scrisă de Aleksandr Pușkin în 1830. Subiectul, în mare parte o ficțiune cu personaje reale, a trecut așadar prin mîna unor creatori din vremuri diferite care au vrut să spună cu ea lucruri diferite, chiar dacă povestea, în linia ei epică, a rămas cam aceeași. Dacă la Pușkin e vorba despre invidia care-l consumă pe unul inferior atît de tare încît îl face să devină ucigașul celui ce-i este superior, la Shaffer accentul cade pe altceva.
În piesa lui Shaffer, Salieri este omul dotat cu un talent să-i zicem obișnuit (dacă acceptăm că talentul admite grade de comparație), care face tot ce trebuie ca să ajungă pe culmile succesului. E ambițios, harnic, cu totul dăruit pasiunii sale pentru compoziție și inteligent. E un om de bun gust, disciplinat, atent. Înțelege că în domeniul lui nu poți ajunge la apogeu decît dacă te ajută Dumnezeu – fie doar și cu banala inspirație. Așa că face tot ce trebuie făcut ca să fie plăcut lui Dumnezeu: se roagă, îl cîntă și-l slăvește, trăiește după cum recomandă Biserica. Și cînd era pe acest drum ascendent bucurîndu-se de roadele succesului său construit, să zic așa, ca la carte, apare, cum am zice azi, „lebăda neagră”: adică un geniu. Care se dovedește a fi o ființă amorală, iresponsabilă, un chefliu adesea vulgar, dar geniu. El, lucrătorul, omul efortului riguros și continuu, întîlnește pe drumul spre vîrf un om din care muzica de cea mai rafinată calitate, muzica dumnezeiască însăși, curge natural. Atît de natural, încît cineva inteligent la Salieri nu poate să nu vadă că omul acesta e însuși instrumentul lui Dumnezeu. Asta îl tulbură pe Salieri, îl pune pe picior de inimiciție cu Dumnezeu și cu această creatură a Lui, care nu doar că nu merită imensul dar al genialității, dar nici nu pare conștient de anvergura calităților sale. Salieri sfîrșește prin a ucide „creatura” după un complot pervers. La finalul vieții sale, Salieri vede că posteritatea aparține „creaturii” și nu lui, se recunoaște învins și pozează, grandios, flamboaiant în propria-i ratare, într-un fel de Christ al mediocrilor – se vede pe sine ducînd păcatul tuturor mediocrilor, căci mediocritatea, în ochii unui ambițios ca el, este un păcat.
În filmul lui Forman, accentul este din nou schimbat. Mai precis, filmul ia povestea din piesă, rămasă pe scenă ca orice piesă de teatru, și ne-o aruncă în brațe nouă, spectatorilor. Salieri ipostaziază în continuare condiția umană a mediocrității, dar în film este pregnant vorba despre tine și despre mine, despre noi, cei care vedem filmul. Forman construiește un discurs cinematografic în care simți clar că ești scos la tablă și luat la întrebări. Și n-ai încotro, recunoști că semeni cu Salieri deși îl admiri pe Mozart. Admiri personajul care îți este străin și inaccesibil cu aceeași intensitate cu care simți solidaritatea cu personajul care nu-ți place. Filmul lui Forman face un pas decisiv spre tine, spectatorule. Fii sincer, care este personajul cu care te simți asemenea? E Salieri! Oricît l-ai admira, oricît l-ai iubi, știi că stelarul Mozart e intangibil. Tu ești Salieri!
Sigur că frămîntările lui Salieri (personajul din film, nu neapărat personajul real, compozitorul de mare succes de la curtea Împăratului Iosif al II-lea) pot fi socotite exagerate în lumea de azi. Acum, oamenii sînt învățați să nu mai aibă ambiții mari, ci doar ambiții confortabile, să nu se pună în competiție cu nimeni, să „fie cea mai bună versiune a lor înșiși“ etc. Sînt învățați că eroismul e banal și la îndemîna oricui, că noblețea e atît de răspîndită încît nu poți fi sigur că există, că mai important decît să faci un monument unui geniu este să faci o adunătură de idioți să termine liceul. Și, religios vorbind, pentru oricine este cît de cît familiarizat cu viziunea creștină asupra lumii, modul în care pune Salieri problema relației lui cu Dumnezeu este profund defect. Cu Dumnezeu nu faci tîrguri de genul „eu îți dau supunere și rugăciune, că asta vrei, dar dă-mi și Tu ce vreau eu, adică geniu” și nici nu ți-L arondezi într-un fel de contract privat, sinalagmatic. Dar poate că cea mai mare greșeală a lui Salieri pentru un ochi contemporan este că s-a comparat cu Mozart, deși i-a recunoscut geniul de la bun început. Raportat la Mozart, nu există decît mediocritate pe lumea asta. Este bine, deci, să ne raportăm la Mozart ca să aflăm adevărata noastră calitate?
Merită, totuși, să nu uităm că Salieri (personajul real) nu a fost deloc un mediocru, cel puțin nu în sensul de azi al cuvîntului. De asemenea, merită să nu uităm că trama otrăvirii lui Mozart după ce Salieri îi fură Requiem-ul, ca-n povestea spusă, unul după altul, de Pușkin, Shaffer și Forman, nu are nici un temei istoric. Dar chiar și așa, Amadeus rămîne una dintre cele mai puternice povești despre mediocritate. Despre deznădejdea și furia care pot cuprinde pe oricine știe că este foarte bun, dar devine mediocru în clipa în care intră în cameră geniul.
