Garguie, himere, căpățîni

Omul recent transformă empatia, dintr-o frumoasă însușire sufletească, în obligație morală cu un fel de activism emfatic prin care vrea să semnalizeze că trăiește într-o civilizație îmbibată de valorile umanismului. Doar că acest gen de empatie, să-i zicem empatia recentă, este o empatie șchioapă. Trăsătura ei fundamentală este că se cultivă, uneori chiar în variante emoționante, exclusiv orizontal. Este, adică, o empatie care vizează exclusiv contemporanii – o empatie fără dimensiunea adîncului și fără curajul înălțimii. Pe cît de empatic se străduiește să fie omul civilizației recente cu contemporanii săi, pe atît de decuplat, de dezinteresat și de ignorant este în ceea-i ce privește pe cei care au trăit înaintea lui. Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!

Așa stînd lucrurile, nu-i de mirare că recentul se uită la catedralele gotice într-o uimire extatică pe care nu o poate verbaliza mai elaborat decît acest „Wow!” – formă onomatopeică ce indică o deplorabilă sărăcie a gîndului. Sigur că e un sunet care exprimă ceva din specia entuziasmului uimit. Încă Goethe spusese că goticul are proprietatea de a stîrni entuziasmul. Goethe preluase de la Vasari informația că goticul este o creație germană și a scris despre gotic cu toată fervoarea patriotismului romantic. Cel dintîi istoric al artei folosise cuvîntul „gotic” ca să exprime disprețul pentru barbaria arhitecturală care invadase Italia, cu 200 de ani înainte, de dincolo de Alpi, crezînd că vine din spațiul german. Cînd, prin secolul al XIX-lea, cercetătorii au stabilit că, de fapt, goticul este o creație a spiritului francez, entuziasmul intelectualilor germani pentru acest stil s-a mai potolit. În orice caz, goticul – care se exprimă pe deplin și perfect detectabil în arhitectură, căci în pictură și-n sculptură e mai puțin specific – este un produs al spiritului european căci, de la Paris la Brașov, el a împînzit continentul nostru între secolele al XII-lea și al XV-lea, fiind încet-încet umbrit și apoi cu totul înlocuit de exuberanța Renașterii.

Ca să înțelegi bine o catedrală gotică trebuie să fii capabil să înțelegi bine scolastica, a dovedit într-o lucrare fundamentală Erwin Panofsky. Or, cîți dintre noi mai au astăzi mintea necesară ca să gîndească scolastic? Aproape nimeni, iar dovada cea mai bună este că însuși acest cuvînt, „scolastic”, a devenit în limbajul nostru un adjectiv peiorativ cumva, care califică ceea ce este rupt de realitate, inutil, sterp, searbăd, la limită plictisitor. Și cît de departe este acest sens adăugat de noi scolasticii de mărețul spectacol al minții omenești care este scolastica medievală!

Așa se face că, privind catedralele gotice în uniforma lui de vacanță (șlapi, pantaloni scurți, tricou, ochelari de soare, șapcă de baseball), pe cînd se plimbă printr-un oraș european între o masă și alta (ați băgat de seamă, desigur, că cele mai importante povestiri de pe urma vacanțelor omului recent sînt ce și unde s-a mîncat, eventual cît a costat masa), omul recent nu vede mai mult decît o performanță inginerească ce uimește doar prin raportarea amplorii realizării la sărăcia tehnologică a timpului („incredibil ce construcții făceau ăștia acum 700 de ani!”). Cît privește conținutul și sensul catedralei gotice, omul recent se crede pe deplin informat cu ceea ce-i spune ghidul în timpul turului: ceva context istoric, unele repere biblice și o poveste rapidă despre stil și materiale de construcție. Catedrala gotică este, însă, o copleșitoare prezență sacră în mijlocul marilor noastre orașe desacralizate – cum sacrul este, pentru recent, perfect echivalent cu vechiul, catedrala gotică nu este pentru el decît o copleșitoare prezență veche în orașele noastre noi.

Poate că acesta este motivul pentru care, privind catedralele gotice, omul recent remarcă imediat și mai cu seamă garguiele, himerele și căpățînile care țîșnesc din înălțimea zidurilor spre el. Explicația-clișeu a prezenței acestor făpturi fantastice, care combină trăsături uneori hiperbolizate ale mai multor animale între ele și, adesea, cu trăsături omenești, mai toate mărturisind apăsat preocuparea medievală pentru teratologie, este că sînt spirite rele aduse de forța Bisericii în serviciul ei, pentru a se proteja de alte spirite rele. Un rău întors împotriva răului – iată ce putere formidabilă are creștinismul. De altfel, legenda care povestește apariția garguielor protectoare pe ziduri este despre puterea credinței creștine. O legendă din secolul al VII-lea (dar consemnată abia prin secolul al XIV-lea) spune că un dragon care-și găsise adăpost în rîul Sena teroriza locuitorii orașului Rouen, distrugîndu-le ambarcațiunile, devorîndu-le proviziile de hrană și șeptelurile sau chiar atacîndu-i direct. După unele variante ale legendei, dragonul cerea chiar sacrificii umane ca să lase orașul în pace. Oamenii au numit dragonul Gargouille, ceea ce însemnă în franceza veche Gît(ul). Episcopul locului, care ulterior va fi canonizat drept Sfîntul Roman din Rouen, a săvîrșit o minune – una din multele care-i sînt atribuite și care l-au recomandat pentru sanctificare. A mers unde știa că dragonul sălășluiește, a ridicat crucea și dragonul a căzut cuminte la pămînt, apoi, tot cu crucea în mînă, a înfășurat epitrahilul ca pe o lesă în jurul gîtului monstrului, care l-a urmat supus pe episcop pînă în piața orașului. Acolo, oamenii l-au judecat pe Gargouille și l-au ars pe rug. Totuși, gîtul și capul dragonului au rămas neatinse de flăcări, iar poporul a decis să le exhibe la poarta de intrare în oraș, ca să-i sperie pe eventualii asediatori.

Garguiele au, totuși, o valoare de întrebuințare clară: ele sînt burlanul care duce apa pluvială departe de zidul catedralei, pentru a-l feri de deteriorare. Arheologii au găsit dovezi că burlanul cu cap de animal prin a cărui gură curge picătura de apă se găsește și în arhitectura antică, fie ea romană, greacă, egipteană sau babiloniană. Totuși, abia imaginația gotică a făcut veritabile statui din garguie și din himere (adică garguiele care nu mai sînt burlane și prin a căror gură nu mai curge apă de pe acoperiș, dobîndind un rol exclusiv simbolic), dîndu-le un profil artistic aparte în ansamblul catedralei.

Părerea mea este că garguiele, himerele și căpățînile sînt atractive pentru omul recent și pentru că se simte în ele, deplin, libertatea de creație. Or, ochiul recentului e atras natural spre tot ce emană sau exprimă libertate; libertatea de orice fel este stridența care întoarce capul omului contemporan oriunde și oricînd. Fiecare piatră din catedrala gotică are o semnificație obligatorie și lipsită de ambiguitate, iar fiecare lucru care alcătuiește universul catedralic gotic are un rost. În catedrala gotică nu există ornament gratuit, nimic nu se află acolo doar pentru că „e drăguț”. Garguiele, himerele și căpățînile nu au deloc un rol decorativ, și tocmai de aceea sînt atît de misterioase, căci nimeni nu le știe, de fapt, adevăratul rost. Povestea cu apărarea catedralei de spirite este doar o teorie (ea a fost formulată prima dată de Abatele Auber abia în secolul al XIX-lea), după cum există și o alta, mai puțin circulată, care spune că înfățișările care ni se par atît de grotești (și asta e de spus: pentru omul gotic nu există categoria estetică a grotescului!) sînt spiritele păcătoșilor arătate credincioșilor ca să știe cum ajung dacă nu sînt buni creștini. Orice-ar fi, o observație este, cred, esențială: garguiele, himerele și căpățînile nu sînt doar figuri înspăimîntătoare. Deși, fiind grotești, așa ni se par. Prima tentație a omului de azi, obișnuit cu anxietatea, este să considere aceste sculpturi din zidurile catedralelor ca un fel de expresie a spaimelor colective ale societății gotice – „Vai, săracii, ce coșmaruri aveau!”. Privite mai atent, însă, multe din aceste sculpturi vin din registrul comic. Sînt sigur că omul gotic, așa cum se speria de unele, rîdea de altele. Biserica miza, în promovarea mesajului creștin, pe cele mai puternice emoții și, chiar dacă rîsul nu era bine văzut sau, mă rog, atît de bine văzut precum plînsul, nu era deloc evitat ca instrument de pus în slujba cauzei creștine.

Dacă adunăm laolaltă ceea ce știm despre procesiuni și despre teatrul de mistere – evenimente de maxim impact în comunitățile medievale – și apoi privim zidurile catedralelor gotice, nu putem să nu remarcăm asemănarea dintre „personajele” multor procesiuni și figurile de pe ziduri. Iar procesiunile și misterele aveau, printre altele, capacitatea de a atrage mase mari de oameni curioși să vadă neobișnuitul sau chiar nemaivăzutul. Nu cred că Biserica nu a sesizat că asemenea personaje atrag mai degrabă decît resping. În cazul garguielor și căpățînilor caraghioase, frapant asemănătoare saltimbancilor și clovnilor, chiar ai senzația că personajele comice s-au urcat pe zidurile sacre direct din piața publică. Este foarte posibil ca sacrul înălțător al catedralelor gotice să fi fost cumva ranforsat cu elemente lumești cu un scop anume. Or, pentru execuția acestor plăsmuiri, artistul era stimulat să fantazeze. Sigur că nu o putea face cînd sculpta pe Mîntuitor, pe Maica Sa, pe Apostoli, pe Sfinți sau pe Regi – dar cu garguiele și himerele era aproape obligat să-și dezlănțuie imaginația și, prin asta, libertatea de creație. În orice caz, în Evul Mediu, nimic din ceea ce alcătuia lumea vizibilă nu era detașat de lumea invizibilă, căci dihotomia sacru-profan este ea însăși o găselniță post-renascentistă. Așa se face că garguiele, himerele și căpățînile au un straniu aer realist, deși sînt evident fabulații.

Studiul producțiilor imaginației gotice este, de altfel, singurul mod în care cred că ne mai putem apropia de omul gotic  – nu știm mare lucru despre sufletul lui, cît despre mintea lui, știm doar ceea ce lucrau și scriau savanții acelui timp. Și mai știm că trăia într-o lume eminamente creștină, deloc lipsită de superstiții și vrăjitorii păgîne, dar îmbisericită și ordonată – o lume atît de diferită de a noastră!

Dar toate acestea sînt speculații, legende sau interpretări ale unui om al veacului XXI despre ce știau, gîndeau și simțeau semenii săi de acum aproape o mie de ani. Se cască între noi o mie de ani de istorie – o depărtare care a devenit îndepărtare, o istorie care ne-a înstrăinat, un timp atît de gros, încît devine spațiu de nestrăbătut. Și mie îmi pare rău. Privesc garguiele și-mi pare rău că nu le înțeleg pe de-a-ntregul...