Românism și antiromânism
Nu știu alții cum sînt, dar mie mi-a picat foarte rău ratarea aderării la Spațiul Schengen. Recent, am scris în acest colț de pagină un articol în care argumentam că aderarea la Schengen nu mi se pare că are o miză așa de mare încît să devină motiv de frămîntare națională. Spuneam că dacă intrăm e bine, dacă nu intrăm nu e cine știe ce rău și sugeram s-o lăsăm mai moale, să nu ne investim atîta în acest zis „proiect”. Și acum cred la fel. Cu atît mai inexplicabilă e durerea – că durere a fost! – pe care respingerea încasată mi-a produs-o. Asta înseamnă că ceea ce m-a afectat nu e întîrzierea micilor privilegii de frontieră ale cetățenilor europeni din Spațiul Schengen. Altceva a durut.
Nu e vorba nici de nereușita diplomatică a țării mele. Așa cum nu mai am speranțe mari de la Naționala de fotbal, nu mai am de mult speranțe de la Naționala noastră diplomatică. În cazul Schengen, știam că formația Iohannis – Ciucă – Aurescu – Bode este atît de slabă încît nu mai este de mult o rușine, ci o veritabilă vulnerabilitate pentru România, căci îi expune pe români, reprezentîndu-i, nu doar unui șir de eșecuri diplomatice la fel de neîntrerupt ca eșecurile Naționalei de fotbal, ci unor umilințe cărora nici nu știe cum să le răspundă. Se adaugă acum și legea minorităților recent votată la Kiev. Cum, Dumnezeu, sîntem așa de buni, loiali și servili membri ai UE, dar UE nu dă două parale pe nimicurile care ne dor și pe noi (ați aflat, cred, că chestiunea Schengen nu va mai fi multă vreme pe agenda UE)? Cum, Dumnezeu, sîntem așa aliați sinceri, eficienți și curajoși ai Ucrainei în războiul cu invadatorii ruși, Zelenski ne promite chestii de ne dau lacrimile, miniștri kievieni ne mulțumesc și ne laudă, dar cînd e vorba să și livreze ceva, simbolic măcar, în relația cu noi, sîntem ignorați? Cum de e posibil să jucăm atît de loial în formațiile în care sîntem – UE și NATO –, dar cînd avem și noi o mică problemă individuală să fim tratați cu dispreț? Sincer, nu poți să nu te întrebi lucrurile astea, mai ales acum, la finalul acestui tulburător 2022. Și e admirabil că putem vedea limpede răspunsul. Ați aflat, cred, despre recentul sondaj care arată că o majoritate a românilor socotește veto-ul austriac în chestiunea Schengen drept nejustificat, dar găsește că vinovații pentru ratarea obiectivului sînt în România. Așa este! Nu e nici o contradicție între cele două observații – ambele, împreună, pun diagnosticul exact. Europa nu dă multe parale pe noi exclusiv din cauza noastră! Nimic de reproșat Uniunii Europene, nimic de reproșat marilor puteri. Totul, dar totul e de reproșat celor care, de la București, trebuie să aibă grijă de afacerile externe ale statului român.
Cunoscînd, așadar, marfa noastră, nu știu de ce, de data asta, eșecul a durut tare. Poziția Austriei (a acestui personaj din Thomas Bernhard ajuns cancelar, dar și a poporului austriac, care susține în majoritate veto-ul în ceea ce ne privește), precum și zbaterile noastre de după (puseul de iritare, apoi liniște și gata) sub ochiul blînd, superior, înțelegător, al marilor corporații austriece care continuă să facă bani buni pe-aici, deși sîntem un pericol pentru securitatea cetățenilor austrieci, m-au făcut să-mi pun serios întrebarea ce sîntem noi, românii, de fapt, în propriii noștri ochi? În ochii lumii, m-am lămurit. Dar noi, pentru noi – ce sîntem? Cum sîntem? În ochii fiecărui român, cît contează ceilalți români, nu ca indivizi, ci ca națiune? Ce legătură există între identitate și demnitate – dacă există vreuna?
Așa am ajuns să revizitez ideea națională. Așa am ajuns să revăd textele întemeietoare ale românismului. Ca să înțeleg ce eram și să înțeleg ce sîntem.
De 33 de ani sîntem liberi și incapabili să regăsim noblețea și demnitatea ideii naționale. Nu se poate spune că nu ne preocupă, dar nu ne iese. Orice-am face, pur și simplu nu putem fi decenți în românismul nostru. Sîntem fie demagogi, cinici și escroci, fie naționaliști bătuți în cap, obtuzi, frustrați, speriați și plini de ură, balansînd patologic între complexe de superioritate și inferioritate, fie disprețuitori cu tot ce-i românesc, suspicioși de cîte ori flutură tricolorul și aplaudaci instinctivi ai superiorității altora. Adică nu putem nutri decît antiromânism, căci toate aceste trei ipostaze sînt trei forme de antiromânism.
Cînd V.A. Urechia a vorbit, cel dintîi, despre românism, la jumătatea veacului al XIX-lea, identifica precis ce înseamnă asta: conștiința latinității (adică conștiința identității europene) și a continuității istorice; cultivarea limbii române și, implicit, lucrul la dezvoltarea culturii române, căci o națiune este o alcătuire culturală, spirituală, și nu o aglomerare teritorială; unitate și suveranitate în plan politic. Nu vă repeziți cu aprehensiunea de azi la cuvîntul „suveranitate”, căci are prea puțin de-a face cu „suveranismul” unui Viktor Orbán. Din perspectiva românismului, suveranitatea nu este un scop, ci un mijloc prin care se asigură libertatea, prosperitatea și securitatea poporului român. Să negociezi exercițiul suveranității cu o structură suprastatală precum UE sau internațională precum NATO, în interesul asigurării libertății, prosperității și securității poporului român, este perfect acceptabil. Politicește, este chiar românism. Doar că trebuie să o faci cu responsabilitate, fără să uiți o clipă că negociezi cea mai de preț moștenire politică de la generațiile trecute și fără să uiți o clipă de ce o faci: nu ca să bifezi ceva în CV-ul tău, nu ca să „dai bine” în ochii altora, ci ca să faci bine alor tăi. În schimb, să dizolvi România într-o adunare amorfă, lipsită de identitate, sau să o închizi ca pe o cetate asediată, să ridici podurile și să arunci cu smoală încinsă în cei de dincolo de ziduri este antiromânism. De altfel, V.A. Urechia însuși opunea românismul naționalismului.
Românismul nu se poate împlini decît în Europa, împreună cu Europa. Cînd, mai tîrziu, Mircea Eliade spunea că România are nevoie de Europa pentru a se măsura cu ea, formula împlinirea românismului: Europa este măsura României și o altă măsură pentru ea nu poate fi. România chiar ajunsese atunci, între războaie, să se măsoare cu Europa. Acesta este românismul, afirmat, promovat și practicat de figuri legendare, părinți ai culturii noastre: Urechia și generația sa (C.A. Rosetti, Vlahuță, Delavrancea), mulți dintre clasicii culturii noastre scrise cu Eminescu în frunte, membri iluștri din generația de dinaintea lor (Kogălniceanu, Alecsandri, Hasdeu, Xenopol), dar și din generația de după ei (Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru) și dintre cei ce le-au urmat (Constantin Noica, Mircea Eliade), la care se adaugă mari artiști ca George Enescu, savanți, ingineri, medici, juriști. Aceste personalități care au străbătut istoria modernă a României, sub auspiciile românismului, au trăit și rodit alături de alți români, unii dintre ei cu adevărat comparabili ca performanță, de alte extracții – unii au lăsat România în urmă, precum fluturele lasă pupa, și au plecat spre universal, alții au socotit România ca pe o conjunctură de destin, au onorat-o decent, dar s-au concentrat asupra lor înșiși, dar au fost și dintre cei care au făcut din România motiv de orbire, de închidere mintală și chiar crimă – căci să-l omori pe unul ca Nicolae Iorga în numele naționalismului înseamnă că ți-ai pierdut complet mințile.
Firește, întotdeauna au existat demagogi, caraghioși, dezaxați, fanatici sau escroci care s-au dat drept „patrioți”, „români verzi”, „rrromâni și rrromânce”. Mai multă impostură și mai multă minciună decît ideea românismului nu cred că a putut atrage vreo altă idee politico-socială. Poate și pentru că este, de fapt, atît de nobilă, românismul atrage atîtea impurități.
Dar chiar în acest context vast și policrom, românismul s-a putut articula, s-a putut regla și și-a putut găsi, totuși, exprimarea clară. Undeva, ceva, s-a rupt, însă. Românismul a dispărut pur și simplu astăzi. Ce s-a putut întîmpla? Cînd? De ce?
Cînd a murit, Ceaușescu a lăsat ideea națională în cea mai jalnică stare cu putință. Într-un sistem dominat de cenzură și de poliție politică, ideea națională a căzut fără opoziție pe mîna celei mai inepte propagande cu putință, iar românismul a ajuns să fie echivalat cu naționalismul, ba chiar cu comunismul, pierzîndu-se astfel toată înțelepciunea și tot echilibrul care-l caracterizaseră. Această tulburată așezare n-a apucat niciodată să fie lămurită pentru că, nu mult după căderea dictaturii ceaușiste, ideologia antinaționalistă a Uniunii Europene a pătruns în România. Pachetul oferit era irezistibil: prosperitate, libertate, pace contra naționalism. Leapădă-te de naționalism și vei fi parte a unui proiect aproape paradiziac! Leapădă-te de naționalism, căci dacă ți-a fost greu pînă acum, dacă ai cunoscut povara urii și a discriminării, dacă ai murit în războaie și ai flămînzit după aceea, dacă ai fost împilat și nefericit, din cauza naționalismului ai fost așa; a naționalismului tău sau al altuia, a naționalismului altuia stimulat de naționalismul tău! Nimic de reproșat celor care s-au debarasat de naționalism și au îmbrățișat instituțiile UE ca pe o ideologie. Doar că și românismul a fost stigmatizat și ars pe rug odată cu naționalismul, preluîndu-se tot amalgamul toxic alcătuit de propaganda ceaușistă. Acum, avem nevoie să recuperăm din cenușa blestemată românismul, lăsînd acolo naționalismul. O putem face? Și, mai ales, avem cu cine?
