Sufletul frumos are de ales

Într-un editorial recent din Le Figaro – indiscutabil, un cotidian excelent cum noi nu vom avea în România niciodată, mulțumim tuturor patronilor de presă din România! –, filozoful Luc Ferry vorbește despre dezbaterile care agită societățile europene acum referitoare la războiul din Ucraina, provocat de o întrebare care i s-a pus într-un interviu: Ai muri pentru Kiev? O întrebare poate stupidă în felul în care a fost formulată, dar care vizează, de fapt, opțiunea fundamentală: luptăm în războiul pe care l-a declanșat Putin sau negociem cu el, asumînd că trebuie să-i dăm ceva (poate o parte din Ucraina, poate controlul politic al Kremlinului asupra acestui stat, totuși, independent) ca să se potolească? Ferry își amintește o discuție pe care a avut-o demult cu Raymond Aron. Autorul Spectatorului angajat îi atrăsese atenția asupra unei expresii a lui Hegel, „sufletele frumoase”, pe care Ferry o înțelege acum ca descriind pe cei care „judecă indignați... refuzul de a intra în război”. Mai departe, Ferry e categoric, numindu-i proști pe cei care „după două războaie mondiale... și-l doresc pe al treilea”. Desigur, editorialul evocă și perspectiva unei dezvoltări nucleare, „cu milioane de morți” – de fapt, asta e teama cea mare. Mai departe, Ferry își amintește că Aron „mi-a spus că preferă, ca și Max Weber, etica responsabilității în locul eticii convingerii, angajamentul civic celor care livrează lecții de morală invitînd pe ceilalți să meargă să moară. Mi-a spus (Raymond Aron – n.m.) că etica convingerii, vai, se exercită fără rest în lumea intelectualilor care au mîinile curate, desigur, dar care nu au mîini. Ei se țin de un slogan, Fiat justitia pereat mundus, convinși că, dacă se face justiție, lumea trebuie să moară. Astfel, se apără principiile disprețuind realul. Astăzi sufletele frumoase cred că negocierea cu Rusia este lașitate, lipsă de eroism, cer să se trimită avioane deasupra Ucrainei, că NATO trebuie să securizeze spațiul aerian ucrainean, chit că asta ar duce la un război total. La antipozii cinismului, etica responsabilității păstrează principiile umanismului și pur și simplu ține cont de realitate în aplicarea lor, fie și cu prețul compromisului pe care sufletele frumoase îl văd, bineînțeles, ca fiind compromițător...”. Lumea, adaugă editorialistul, nu e în alb și negru, ci în mii de nuanțe, nimeni nu e vinovat și nevinovat pe deplin; toate vinovățiile au ceva nevinovat în ele și toate nevinovățiile sînt pătate de vinovăție, iar datoria cuiva care practică etica responsabilității și nu etica convingerii, adică etica „sufletelor frumoase”, este să navigheze pașnic prin această realitate. Astfel, „etica sufletelor frumoase nu ar fi decît, paradoxal, o formă sofisticată de cinism confortabil, un fel prin care intelectualul care vrea să-și păstreze imaginea bună și o presă pe măsură își asigură conștiința”. Cînd spui Hegel, nu-i așa, spui dialectică, așa că Luc Ferry nu putea rata această concluzie oarecum filozofică: „Dialectica sufletului frumos se soldează cu o contradicție insolubilă: cînd e privată de un ceva căruia trebuie să i se opună cu energia disperării, ea se ofilește și, cum el nu poate trăi fără dublul său, fără ticălosul în absența căruia luptele sale își pierd sensul, e nevoie să își inventeze fără încetare un nou ticălos, odată ce a dispărut cel de dinainte. După Stalin e nevoie de un Putin, după Hitler era nevoie de un Saddam sau de un Gaddafi...”.

După ce am citit acest text, prima mea reacție a fost să mă întreb: oare cum ar fi sunat un editorial scris de Luc Ferry într-una din zilele cuprinse între 9 mai și 22 iunie 1940? Avea și Hitler dreptatea lui să invadeze Franța? Poate că „etica responsabilității” spune că da. Desigur, și situația era diferită: modul în care își apără ucrainenii țara de invazia putinistă nu prea seamănă cu modul în care și-au apărat francezii țara de invazia hitleristă. Deci acest gen de întrebări poate că nu țin cont de realitatea complexă, în care nu există bine și rău, ci doar amestecuri. Așa că am alungat repede acest gînd.

Altfel, nu pot să nu observ că sîntem sincroni cu Europa. Și la noi multă lume gîndește la fel. Pentru mine, „sufletele frumoase” nu sînt, totuși, cele ale celor care vor să răspundă războiului lui Putin cu război. Dimpotrivă, sînt celelalte – cele care, în toiul ofensivei ruse căreia ucrainenii îi rezistă incredibil (cine ar fi crezut acum o lună și ceva că Ucraina poate cîștiga un război cu Rusia – uite că acum nu mai e chiar imposibil!), cer Occidentului să-i lase pe ucraineni în plata lor și comunității internaționale să-i dea lui Putin ce vrea numai să ne lase în pace. Asta ar fi, cred „sufletele frumoase”, pacea. Cea în care ne lasă Putin dacă-i dăm ce vrea. Și azi, și mîine, și cît o mai fi Putin. Sau, după cum bine remarcă Ferry, altul aidoma lui – căci lumea nu duce lipsă de asemenea personaje.

Aud adesea zilele astea: „Eu sînt pacifist!”. Le spun că se înșeală celor care cred că doar ei sînt așa și că cei care vor un răspuns pe măsură, cînd Rusia își atacă militar vecinii, nu sînt așa. Nu cred că există om normal la cap care să nu vrea pace. Problema este ce înțelegem prin pace. Și, concret, ce înțelegem prin pace acum, în acest război declanșat de Putin pe teritoriul Ucrainei. Răspunsul la această întrebare ar fi, într-adevăr, o treabă pentru un filozof.

Dialectic vorbind – iată, ce să fac, încerc și eu –, pacifiștii europeni intră repede într-o fundătură. Ei își exercită dreptul de a pune presiune publică asupra guvernelor occidentale să nu „escaladeze”. Acest apel e, deja, o mantră: „Să nu escaladăm!”. Nu e deloc clar, însă, ce înseamnă să nu escaladăm. Putin a avertizat că el consideră „escaladare” orice ajutor dat Ucrainei. Pacifiștii consideră la fel? Dacă Putin atacă militar, par a spune pacifiștii noștri, escaladarea înseamnă orice răspuns militar în apărare pentru că, firesc, dacă Putin găsește rezistență militară în calea expansiunii sale va mări la rîndu-i forța atacului militar, răspunsul și el va deveni, la fel de firesc, mai puternic, urmînd măsura atacului, și tot așa. Asta este o escaladare în toată regula. Cu alte cuvinte, singura posibilitate ca să nu escaladăm este să nu ne apărăm.

Dar nu aceasta e fundătura – aceasta e doar confuzia. Fundătura constă în faptul că aceiași pacifiști sînt neputincioși în a exercita același tip de presiune asupra lui Putin, adică asupra celui care a început războiul. Se spune, sarcastic, că e ușor să fii războinic în afara Ucrainei, pe seama vieților civililor ucraineni. La fel de ușor, însă, este să fii pacifist în afara Ucrainei. Este tot o nepăsare față de soarta Ucrainei și a ucrainenilor pe care o invocă acuzator pacifiștii arătîndu-i cu degetul pe „războinici”. Și, înclin să cred, este o nepăsare încă mai vinovată moral. Ucrainenii vor să lupte, vor să reziste. Rușii vor să lupte, vor să obțină Ucraina. În acest context, din afară, ai de fapt două variante: fie îi ajuți pe ucraineni și acționezi, direct sau indirect, asta depinde de decizii politice și strategice complicate, astfel încît Putin să piardă acest război, fie stai pe margine și strigi la beligeranți: „Să fie pace!” în timp ce rușii căsăpesc un popor peste care au dat năvală sub ochii tăi. Sufletul frumos ce alege?

De fapt, e exact invers decît spune Luc Ferry. Cei care vor să-și liniștească conștiința și să meargă printre noi pe un cal alb, despovărați de responsabilitatea deciziei, sînt pacifiștii. Dimpotrivă, etica responsabilității te obligă, în acest caz, să alegi și să acționezi. Iar ce înseamnă să acționezi în contextul dat e o altă problemă. Care nu mai e neapărat pentru filozofi.