Contratimp. Elogiu învățării pe dinafară
Un prieten, profesor universitar, mi-a povestit următorul dialog pe care l-a avut cu un student venit la examen, la finalul anului II. Scena se petrece într-una dintre cele mai reputate facultăți umaniste din România. Profesorul vede că studentul nu știe nimic, dar nu închide rapid examinarea pentru că este unul dintre acei profesori răbdători, care țin la părerea studenților despre ei și, în plus, după cum știu mai toți universitarii de azi, nu e bine să nu treci studenții pentru că ți se duce faima că ești prea sever, cursurile tale sau poate chiar facultatea unde predai încep să fie evitate, ceea ce periclitează direct sursa principală de venit, adică finanțarea de la stat, care se dă după principiul „finanțarea urmează studentul”, așa că nu e bine să te repezi „să pici” studenții. Pentru toate aceste motive și încă altele neștiute de mine, profesorul coboară treptat nivelul discuției, pentru a găsi un teren comun de unde să poată lega ceva. Și ajunge la acest dialog. Repet protagoniștii: profesor și student. Repet contextul: examen de absolvire a anului II. Repet cadrul: una dintre cele mai galonate facultăți umaniste ale uneia dintre cele mai bune universități din țară (nu vă gîndiți la vreo particulară din vreo Slobozie).
Profesorul: Dar de Iisus Hristos ați auzit? (întrebarea a venit pentru că studentul nu fusese în stare să spună nimic despre un subiect legat de Imperiul Roman)
Studentul: Da.
Profesorul: Ce-mi puteți spune despre Iisus Hristos?
Studentul (spontan): A fost un om bun.
Profesorul: Așa este. Și ce s-a întîmplat cu el?
Studentul: L-au omorît.
Profesorul: Știți cînd a fost omorît?
Studentul (după o scurtă pauză de gîndire): În secolul trecut.
Profesorul: Știți cine l-a omorît?
Studentul (după o scurtă pauză de gîndire): Turcii...
O să ziceți, poate, că avem aici un caz cu totul excepțional, un student care s-a strecurat cine știe cum (explicabil, avînd în vedere gradul de impostură academică de la noi) pînă în eșalonul studiilor umaniste superioare și că majoritatea studenților nu sînt așa. Da, asta cred și eu. Majoritatea studenților nu sînt așa – mai precis, nu sînt chiar așa! Cazul acestui student, însă, cred că e util să fie privit și altfel decît un caz excepțional, căci excepționalitatea închide discuția. Să zici „e atît de prost că n-ai ce mai spune, bine că nu sînt mulți ca el”, sună definitiv. Or, e mai folositor, zic, să ne gîndim la o explicație care deschide cazul spre ceva relevant și, poate, important. N-or fi toți studenții așa, dar o mare parte dintre ei, poate chiar majoritatea, nu au noțiuni fundamentale de cultură generală, chiar dacă sînt în curs să dobîndească noțiuni complexe de specialitate. Cum de s-a ajuns aici? Într-un alt plan, sigur că poți să te întrebi cum de e posibil să ajungi să studiezi, de pildă, matematici superioare sau fizică avansată sau medicină celulară fiind, în același timp, jenant de incult? Pentru că ai înclinație spre asemenea specializări sau, mai probabil, pentru că-ți place. E posibil să-ți placă mai mult să faci ecuații complicate decît să citești 100 de pagini din Proust sau să asculți o sonată de Schubert. Dar e în regulă să te dedici exclusiv plăcerii? Rămîne fără consecințe dezechilibrul în formarea unui asemenea om? Nu cumva există o plăcere sănătoasă a cunoașterii în general și o plăcere nesănătoasă a cunoașterii exclusive și unidirecționate?
Sigur că nimeni nu pretinde să fii egal cunoscător al tuturor domeniilor spiritului – există pentru oricine o specializare. Dar acea specializare nu poate rodi în excelență dacă nu este susținută de un teren solid de cultură generală, așa cum un zgîrie-nori nu se poate înălța pe un teren alunecos. Cu cît mai sus mergi în cunoașterea specializată, cu atît mai solidă se cere a fi baza de cultură generală.
Ei bine, cred că una dintre explicațiile subțierii temeiului de cultură generală al noilor generații de români este căderea în totală dizgrație a învățării pe dinafară ca metodă de educație la vîrste timpurii. În fond, nu ai cum altfel să știi cînd a murit Iisus Hristos și cine l-a omorît decît dacă le înveți pe dinafară. La fel, nu ai cum să înveți altfel decît pe dinafară literele alfabetului, tabla înmulțirii, cîteva rădăcini pătrate, formula chimică a apei sau a sării de bucătărie, aria cercului, epocile (de nu chiar anii) în care au trăit pe aceeași lume cu tine alde Iulius Cezar, Carol cel Mare, Ștefan cel Mare sau Napoleon Bonaparte, regulile declinărilor și conjugărilor și atîtea altele. Există lucruri pe care le înveți cu plăcere, altele pe care le înveți de nevoie, dar asta nu înseamnă deloc că primele sînt mai importante sau îți pot fi de mai mare folos decît cele din urmă.
Principiile educației de azi, se știe, exclud efortul pur și simplu, înlocuindu-l sau măcar învelindu-l în plăcere. Omul recent a transformat plăcerea în drept: dacă nu-ți place ceva, nu e drept să fii obligat să faci, ai dreptul să faci numai ce-ți place. Iar dreptul acesta se aplică de la vîrstele cele mai fragede. Toată educația de astăzi se învîrte în jurul plăcerii – îi place elevului la școală, atunci e o școală bună; nu-i place elevului la școală, atunci e o școală proastă. Sigur, sînt și alte principii noi implicate: ideea că informația înseamnă cunoaștere (dacă știi de unde să iei informația, e ca și cum știi, nu-ți mai bate capul să memorezi) sau obsesia eficienței (exasperantul „La ce-i trebuie elevului să știe cutare sau cutare lucru?” o formă absolută de prostie a părinților, mai ales), preponderența testelor-grilă în evaluări, dar aș vrea să mă opresc asupra învățatului pe dinafară. Mai ales a învățatului pe dinafară care nu implică, neapărat, plăcere. Cum ar fi, de pildă, învățatul pe dinafară al poeziilor, impus, altădată, la orele de română.
Cred că învățatul poeziilor pe dinafară este o experiență sublimă a învățării: te înnobilează, te informează, îți dă ritmul sănătos al vorbirii (Coleridge spunea că poezia este ordinea corectă a cuvintelor), te îmbogățește. Este forma cea mai directă de educație estetică, dar și forma cea mai subtilă de educație a imaginației. Nu mai vorbesc despre beneficiile retorice. În loc să mergeți la „couci” de vorbire în public, mai bine învățați un lung poem de Eminescu și recitați-l mereu și mereu, gîndindu-vă cum să-l exprimați mai bine, mai aproape de ce înțelegeți că a vrut autorul să spună – vă garantez că rezulatul e superior oricărui curs dintre cele care umplu internetul. Și dacă tot a venit vorba, mai știți adolescenți care pot recita pe dinafară lungi pasaje din Eminescu sau măcar poezii mai scurte de Nichita Stănescu? Este o trudă, fără îndoială, să înveți versuri pe dinafară, dar ce mulțumire ai cînd mintea ta întîmpină spontan o situație de viață, dramatică sau banală, cu un fragment de poezie demult învățată și neuitată!
Desigur, vechii greci nu erau chiar așa de deștepți ca noi, din moment ce-și puneau copiii să memoreze poemele homerice. Cititorii cu o bună cultură generală îmi vor răspunde că Iliada și Odiseea nu erau chiar ce știm noi astăzi, din cărți, căci ele circulau în versiuni orale, fatalmente imprecise, ceea ce făcea, poate, învățarea lor mai ușoară. Iar eu voi replica invocînd pe vechii romani, nici ei prea mintoși, de bună seamă, din moment ce-și puneau copiii să memoreze Legea celor XII Table, adică un text scris, riguros, fix. În orice caz, vreme de mii de ani oamenii Europei și-au educat progeniturile, printre altele, punîndu-le să învețe pe dinafară diferite lucruri. Și, una peste alta, văzînd ce au realizat generații de oameni care, la vîrsta formării, învățau destul de multe pe de rost, aș zice că nu s-au descurcat chiar rău. De vreo două generații, însă, ne-am deșteptat și am descoperit că învățatul pe dinafară e nociv. În principiu, spiritul critic și spiritul creativ au devenit regele și regina educației, iar memoria a devenit un soi de capcană ce trebuie evitată. Așa că poți liniștit să nu știi cele ce nu se pot învăța altfel decît pe dinafară; dacă ești creativ și critici bine se cheamă că ești bine educat. Iar în sens larg, antropologic dacă vreți, nu-i așa că e mai bine să trăim într-o lume a cărei memorie nu mai e în capul oamenilor, ci în servere, iar accesarea ei nu mai e o operațiune a minții, ci una a degetelor pe un ecran?
P.S. Este foarte posibil să existe cititori, mai cu seamă creaturi de Facebook, care vor înțelege din textul meu că pledez pentru memorarea comentariilor literare scrise de alții sau pentru memorarea vorbelor spuse de profesori la cursuri, că susțin castrarea creativității copiilor și siluirea lor psihică prin amuțire de către dascăli corupți, sadici și idioți. Vor fi furioși, căci materia din care sînt făcute aceste creaturi de acest gen este furia însăși. Totuși, furia lor are legătură cu demonii lor interiori și nu cu textul meu. Acestora le recomand să învețe pe dinafară poemul Pentru posteritate de Bertolt Brecht (li se potrivește!) și să și-l tot spună pînă le trece...
