Ungaria – afară din UE și NATO!
Acum cîteva zile, Parlamentul European a adoptat un raport care spune că Ungaria nu mai este o democrație, ci o „autocrație electorală”. Nu e clar ce efect are acest vot, dar pe agenda acestui Parlament care face naveta între Bruxelles și Strasbourg se vede o anume ritmicitate a rapoartelor care denunță îndepărtarea Ungariei de la ceea ce birocrații și mai ales politicienii europeni numesc, îndeobște, „valori europene”.
Precizez de la bun început că, după opinia mea, Ungaria ar trebui exclusă din UE și din NATO. Dar motivul, deopotrivă real și făcut public, nu ar trebui să fie acela al abandonării „valorilor”. Ungaria nu mai (poate) aparține clubului euro-atlantic pentru că practică o politică constantă de subminare a unității sale și pentru că pactizat cu inamicul strategic. Pentru foarte mulți oameni, asta e clar ca lumina zilei. Dacă ungurii cred că așa e mai bine pentru țara lor, că e bine pentru ei să pună piedici din interior, e treaba lor – treaba noastră e să ținem clubul unit, funcțional și, mai ales, în stare să se apere. Eu cred că solidaritatea europeană și euro-atlantică va crește dacă Ungaria e exclusă. Și mai cred că o anume clarificare, deopotrivă politică și morală, a „taberelor”, adică să ne lămurim cine e cu cine, este necesară acum, cînd trăim un război adevărat, cu tancuri și bombardamente, și nu un război metaforic, de cuvinte și hîrtii și culturi și „valori”, mai mult decît altădată. E elementar: nu poți să te aperi dacă unul dintre ai tăi deschide inamicului poarta cetății ce-i este dată-n grijă.
Pe de altă parte, povestea cu valorile, recunosc, mi-e neclară. În ceea ce privește democrația, trebuie să mărturisesc că mă afund pe zi ce trece într-un soi de derută melancolică. Pe măsură ce trăiesc în lumea democrațiilor, îmi dau seama că înțeleg tot mai puțin ce înseamnă o democrație. În anii ’90, tînăr și frumos cum eram, știam! Puteam da oricui lecții de democrație. Eram, cu discursul și cu inima, acolo unde trebuie. Acum, trecut binișor de jumătatea drumului vieții, după ce am văzut de aproape sau de departe atîtea, sînt mai degrabă derutat. După ce am văzut cine sînt profesorii de democrație și, mai ales, după ce am văzut democrația (lor) la lucru, nu o mai înțeleg, nu o mai știu, nu o mai recunosc.
Prima dificultate vine din faptul că adeziunea la cuvînt e unanimă. Pînă și Kim Jong-un, Vladimir Putin sau ayatollahii iranieni își declară adeziunea – ei spun că democrația adevărată e în țările lor și nu în altă parte. Și Ceaușescu se declara democrat! Faptul că nici un dictator nu mai are curajul să spună despre sine că e un dictator îmi pare elocvent. În interiorul UE, unde, totuși, nu există nici un personaj de teapa celor de mai sus, aderența declarată la democrație e încă și mai puternică. Atunci cînd toată lumea joacă în echipa „democrațiilor”, e un pic mai greu să știi cine nu este democrat și e încă și mai greu să știi ce este ea, democrația, de fapt.
În al doilea rînd, coborîrea valorii din cerurile ei ridică probleme. Declinarea democrației în fapte de viață instituționale și sociale te duce direct într-un labirint în care pierzi direcția, pierzi controlul, te rătăcești. Faptul că o birocrație enormă, în fapt incontrolabilă, ea însăși nedemocratic desemnată, decide la nivel de amănunt ce e democratic și ce este nedemocratic, e smintitor. De ce aș crede că funcționarii care întocmesc rapoarte de genul celui cu privire la Ungaria sau celor cerute de MCV sînt chiar competenți (adică au temeiul teoretic și de reflecție, îmbinat cu cunoașterea bună a terenului) să decidă ce-i democratic și ce nu? Nu am nici un motiv să cred că instituții ai căror șefi sînt desemnați după un fel de principiu care dă fiecăruia cîte ceva (geografic, cîte unul din fiecare țară, și politic, jumate-jumate între stînga și dreapta) chiar sînt în stare să judece unde e și unde nu e democrație. Dar mai important decît asta, am ajuns să cred că analiza sistemelor politico-administrative este o treabă care nu are nimic de-a face cu știința, ci pur și simplu cu ideologia și cu propaganda. Să luăm, de pildă, alte tipuri de analize care au temei științific. Analizele bio-clinice, de pildă, pe care ni le facem toți, periodic sau dacă ne simțim bolnavi. De fapt, statutul de om bolnav sau cel de om sănătos este determinat de analize științifice. Măsurarea unor indicatori detectabili în sînge sau în alte materii, anumite dimensiuni ale unor organe sau părți de organe, anumiți parametri ai activităților fizice indică, raportate la un standard stabilit științific, dacă sîntem bolnavi sau nu și, dacă sîntem bolnavi, de ce anume suferim. Cînd analizezi o birocrație, un stat sau o societate, asemenea indicatori nu există, iar măsurătorile nu ne spun nimic, de fapt, despre democrație.
Știu că unii lucrează cu „indicatori de democrație”. De pildă, întrebi dacă oamenii sînt de acord cu ceva ce tu ai stabilit deja că e reper democratic (să zicem, căsătoria homosexuală), de la tine din birou, că așa crezi tu. Vezi cum cad procentele și zici, cu siguranța dovezii științifice, că cetatea aceea e democratică sau nu. La fel, de la tine din birou, stabilești că există un singur mod de a scoate judecătorii la pensie care corespunde statului de drept; dacă o țară îi scoate altfel la pensie, nu e stat de drept. Acest gen de analize, ce par obiective, în realitate sînt extrem de manipulatoare pentru că reduc lucruri mari, importante, grave, precum democrația sau statul de drept, la detalii ce nu determină natura reală, profundă, a sistemului analizat. Ochii mici ai judecătorului de democrație sau, poate, orgoliul lui mare de specialist care „are știința” nu pot vedea ansamblul.
Democrația și statul de drept sînt realități de ansamblu, nu de detaliu, și nu sînt niciodată scopuri, ci mijloace, metode. Scopul pe care-l urmărim cînd ne organizăm democratic este să trăim în pace, să avansăm în prosperitate și să fim fericiți; scopul pe care-l urmărim cînd ne organizăm într-un stat de drept este să avem un sistem judiciar care emite decizii juste, care face dreptate.
Dilemele democrației sînt mari: de pildă, sîntem toți de acord că alegerile regulate și libere ale conducătorilor țării sînt un element necesar democrației, nu, însă, și suficient. Ce-ar mai trebui? Evident, să ducă la un anumit rezultat acceptabil după criteriile democrației. Pot alegerile democratice să dea un rezultat nedemocratic? Vedem că da. Atunci, ce înseamnă alegeri democratice? Acelea care sînt organizate democratic? Păi, dacă produc un rezultat nedemocratic, ele sînt socotite democratice doar de iubitorii de paradoxuri hazlii de genul „operația reușită, pacientul mort”. În plus, poate o putere nedemocratică să organizeze alegeri democratice? Răspunsul cel mai corect, din cîte am văzut la viața mea, îmi pare a fi „uneori da, alteori nu”. Și veți recunoaște că, dacă am ajuns la asemenea răspunsuri, o analiză „științifică” a democrației în cazuri concrete e imposibilă.
Orice funcționar sau consultant care raportează birocrației UE despre stadiul democratic în ansamblu, într-un domeniu sau doar într-o instituție, e de la început setat să găsească „nedemocratic” sau „democratic” obiectul raportului. E determinat ideologic, politic sau instituțional. E determinat psihologic, e determinat de orientările șefilor săi. Vîntul suflă întotdeauna dintr-o direcție în alta și funcționarii îi simt bine direcția. Ba chiar sînt perfect antrenați să simtă în prealabil și schimbările de direcție. Asta nu înseamnă, desigur, că uneori analizele acestor oameni nu sînt corecte. Doar că nu și alteori. Tocmai pentru că analizele sînt corecte „uneori” și nu „alteori”, cred că argumentul depărtării Ungariei de „valorile democrației” nu convinge pe toată lumea. Pe unii, da. Pe alții (ați fi surprinși să știți cît de mulți), nu.
Însă argumentul pactizării clare cu inamicul clubului este un argument clar.
În final, un cuvînt pentru cei care vor spune că și alți membri ai clubului, precum Germania sau Franța sau Italia, au pactizat la fel, cu Putin. Evident, aceste țări s-au comportat laș, prostește, egoist în anumite momente, cu privire la anumite idei sau propuneri. Dar conduita lor generală a fost, totuși, clară: au condamnat războiul, sprijină deschis Ucraina în efortul ei de apărare și încearcă să reducă puterea militară și economică a Rusiei. Uneori cu mai mult succes, alteori cu mai puțin. Liderii politici ai acestor țări sînt exact așa cum îi vor votanții lor: temători și ascultători. Dar de aici pînă la pactizare cu inamicul e cale lungă. Dimpotrivă, Viktor Orbán e curajos și independent. Atitudinea politică a Ungariei nu e lașitate, prostie sau egoism. E calcul asumat, e politică adevărată și articulată. E vremea să culeagă consecințele asumării.
