Sandaua lui Honoratus de acum 1.700 de ani și gîndul meu eretic de azi

Undeva, pe la începutul Dialogurilor, Sf. Grigore cel Mare povestește ceva despre monahul Libertinus, care era superior la Mănăstirea din Fondi. Acest Libertinus prețuia atît de mult memoria mentorului său, sfîntul monah Honoratus, încît purta cu el peste tot, ca pe o relicvă de preț, o sandală ce-i aparținuse. Într-o zi, starețul l-a trimis pe Libertinus într-o călătorie pentru un oarecare interes al mănăstirii. Pe drum, Libertinus a întîlnit o femeie care ținea în brațe un prunc mort – pruncul ei. Văzîndu-l pe călugăr și împinsă de un instinct ciudat, neîndoielnic stîrnit de durerea imensă pe care o simțea ducîndu-și în brațe copilul mort prematur, femeia s-a pus în fața calului pe care era călugărul și i-a spus: „Nu treci mai departe pînă nu-mi aduci copilul înapoi la viață!”. O nebunie, desigur, dintre acelea de care numai mamele disperate pentru copiii lor sînt în stare. Libertinus a fost foarte impresionat de această cerere imperativă și trebuie că a fost încă și mai tulburat cînd și-a dat seama că, oricîte încercări a făcut, i-a fost imposibil să o ocolească pe femeie și să își continue drumul. Pur și simplu, era blocat în ea. Iar femeia părea convinsă – convingerea disperatului! – că monahul întîmplător întîlnit de ea putea săvîrși asemenea minuni. Sf. Grigore cel Mare adaugă că nu-i greu să ne imaginăm conflictul puternic din sufletul acestui monah desăvîrșit: pe de-o parte, smerenia lui deplină și caracterul cu totul neobișnuit al solicitării îl îndemnau să-și vadă de drum, nici prin cap nu-i trecea lui Libertinus că ar putea învia morții; pe de altă parte, simțea dorința de a o ajuta pe acea mamă îndurerată, care nu cerea altceva decît să-și vadă iarăși copilul viu. Pînă la urmă, Libertinus a decis să încerce s-o ajute cumva. A descălecat, a luat cadavrul copilului în brațe, s-a pus în genunchi, a scos sandaua lui Honoratus dintre faldurile veșmîntului său, a așezat-o pe pieptul pruncului și s-a rugat. După un timp, minunea s-a produs: copilul a revenit la viață! Pus să explice în termeni mundani („ce a determinat minunea, rugăciunea lui Libertinus sau sfințenia lui Honoratus?”), Sf. Grigore cel Mare spune: „Amîndouă, combinate cu credința femeii. Și sînt sigur că minunea a avut loc pentru că Libertinus a avut totală încredere în puterea sfințeniei mentorului său, Honoratus”. 

Acum mai mulți ani, admirabilul medievist clujean Alexander Baumgartner mi-a atras atenția asupra acestei povești, spunîndu-mi că vede în ea un fel de metaforă a educației. Relația mentor-discipol, ce transmite profesorul elevului, respectul și încrederea elevului în profesor, cum pune elevul la lucru ceea ce a primit de la profesor, cum trebuie să prețuiască elevul ceea ce i s-a transmis și cum trebuie să folosească ceea ce a primit pentru ca procesul educativ să fie rodnic, adică să producă o consecință importantă și să fie salvat de la zădărnicie, căci zădărnicia e pericolul cel mai mare care pîndește orice educație. 

Astăzi, cred că povestea spusă de Sf. Grigore cel Mare nu e doar despre educație, deși e și despre educație. Cred că dacă există în această poveste și altceva decît relatarea unui miracol, atunci e vorba despre condițiile în care mecanismul transmiterii culturii de la o generație la alta funcționează. Văd în sandaua lui Honoratus urma culturală palpabilă lăsată de generațiile vechi, văd în evlavia și prețuirea pe care elevul lui Honoratus o arată sandalei maestrului său atitudinea sănătoasă și, mai ales, utilă pe care generația a doua trebuie să o aibă în raport cu ce a primit de la generația primă. În fine, minunea, adică puterea pe care o are tradiția pusă la lucru de a salva prezentul, este realizabilă doar dacă „actorii” prezentului cred împreună în forța salvatoare a tradiției ce au primit. În secundar, tradiția lucrează eficient pentru prezent doar dacă este pusă la lucru cu respect intens. 

Minunea învierii copilului săvîrșită de Libertinus, după cum sugerează și Sf. Grigore cel Mare, a fost posibilă pentru că acesta a prețuit sandaua maestrului său – simbolul tradiției. Libertinus a pus la lucru tradiția cu încredere în puterea ei, a asociat-o propriei sale sfințenii (pe care tot din tradiție a învățat-o), împins de credința grozavă a mamei cu pruncul mort în brațe, indiscutabil produs al unei iubiri enorme. Cum am zice azi, un cumul de factori; în absența oricăruia dintre ei, minunea nu s-ar fi produs. S-ar zice că Dumnezeu a îngăduit ruperea pentru o dată a legilor Creației sale (căci învierea este chiar asta – cea mai puternică contrazicere a legilor Creației), ca să salute această întrunire cu totul excepțională de factori: încredere, prețuire, credință, dragoste. Tradiția purtată de Libertinus, ca să poată lucra și contribui la salvarea de la moarte, trebuie mai întîi prețuită. Așa cum monahul păstra cu evlavie sandaua maestrului ca pe o veritabilă relicvă, ar trebui păstrată cultura ce ni se transmite, pentru a putea spera că aceasta devine un fel de „apă vie”, un principiu al vieții nealterate de umbra morții. Doar așa, cultura își poate revărsa asupra noastră miracolele de care e în stare. Căci ce alt rost ar putea avea cultura lumii dacă nu ar fi în stare să ne salveze?

Cred că pentru oricine a ajuns să cunoască cît de cît natura umană, să înțeleagă ce sînt oamenii în stare să facă, transmiterea culturii dintr-o generație în alta pe parcursul secolelor ori mileniilor este cu adevărat un miracol. Așa cum viața însăși este un miracol, așa cum un miracol este faptul că lumea întreagă, aflată cu totul la dispoziția oamenilor, continuă să existe și să funcționeze în ciuda acțiunilor distructive ale locuitorilor ei. Transmiterea culturii de la o generație la alta este un fenomen civilizațional cu mult mai uimitor decît însăși producerea culturii. Oamenii produc cultură pentru că au în ei creativitate și pentru că au fost dotați cu rațiune – nu e nimic uimitor în asta, deși cel mai adesea de asta ne minunăm. Dacă crezi cît de cît în Dumnezeul creștin și astfel înțelegi ce înseamnă „după chipul și asemănarea”, dar și ce înseamnă că „Dumnezeu așa a iubit lumea încît pe Fiul Său cel Unul născut l-a dat...”, nu ai de ce să fii surprins că oamenii au în ei sămînța creativității. Însă faptul că ceea ce se creează se transmite e uimitor. Căci transmiterea presupune altruism, respect, memorie critică, empatie, înțelepciune și, mai ales, încredere în cei de dinainte – adică trăsături pe care greu le mai descoperi în lumea de astăzi, ale cărei valori par mai degrabă opusul calităților necesare transmiterii culturii.

Dacă spun că esența educației, fie ea familială sau public-instituționalizată, este aceea de a asigura fluiditatea transmiterii culturii de la generațiile duse spre generațiile abia sosite, și nu aceea de a livra forță de muncă pieței muncii, nici aceea de a „dezvolta competențe”, comit o erezie raportat la concepția actuală, modernă, „europeană” asupra educației?