Decivilizare și civilizare
Într-o ședință a Consiliului de Miniștri, președintele francez Emmanuel Macron a spus că violențele care au cuprins Franța imediat după ce s-a votat reforma sistemului de pensii sînt expresii ale unui proces de decivilizare (processus de décivilisation) cu care guvernul său va trebui să se lupte. Imediat, mediile intelectuale și politice franceze au început să facă ce știu ele mai bine: în loc să investigheze realitatea, au început să investigheze conceptul. Socialistul Le Monde, de pildă, zice că „decivilizare” este un concept „maleabil după bunul plac”, „un termen vag care deschide ușa multor interpretări”. Vai, vai, vai!
Mai întîi, toți s-au repezit la bibliografie. Deși „decivilizare” este un cuvînt folosit de mulți autori contemporani, veniți din perspective epistemice diverse (de la sociologul Stephen Mennell la economistul Jesús Huerta de Sotosau la Josepha Laroche, profesoară de relații internaționale chiar la Sorbona), dar și foarte mult discutat, mai ales în contextul comentariilor abundente ale operei unuia dintre cei mai importanți sociologi ai veacului trecut, Norbert Elias, presei profund jignite de creșterea vîrstei de pensionare cu doi ani, după ce speranța de viață a crescut cu vreo cinci, i-a atras atenția un anume Renaud Camus. Acest Camus este un tip consecvent în ideile sale, cam grafoman și cam apucat. A fost socialist în anii 1970, ecologist în anii 2000 și, mai recent, este promotor al teoriei că, sub ochii noștri, în Franța și în Europa, în general, are loc înlocuirea premeditată a creștinilor de rasă albă cu musulmani arabi sau negri (le grand remplacement). Această înlocuire este un proces ghidat anume de o „putere ramplasistă”, dacă mi-e permisă brutalitatea lingvistică. Conspiraționist sadea! Tipul a scris cărți despre asta și a făcut cu ele mare succes printre lepeniști și cei cantonați în triburi asemănătoare. A încercat și politica, el candidînd într-un timp ba la una, ba la alta și nereușind niciodată să obțină, cum s-ar zice în limbajul fotbalului din curtea școlii, procentul de onoare (adică nu a atins 1%). Bineînțeles, tipul este etichetat drept „fascist” și „extremist de dreapta”, căci extremismul de stînga nu mai există și toți extremiștii sînt musai de dreapta – asta știm deja. Așadar, Macron s-a demascat, e un extremist de dreapta pentru că folosește cuvîntul „decivilizare” asupra căruia acest Renaud Camus are, după mintea înfuriată de prea multă muncă a francezului de stînga, drept de proprietate exclusivă.
Nu contează că cel care a lansat conceptul a fost sociologul mai sus pomenit – german și evreu – Norbert Elias și nici că majoritatea discuțiilor intelectuale despre decivilizare se poartă în siajul gîndirii sale. De altfel, n-am nici un dubiu că Macron însuși a pescuit cuvîntul din vreo conversație cu intelectualii invitați uneori, la dejun, la Élysée. Așadar, Elias a scris o carte, publicată în 1939, în care, în esență, spune că procesul de civilizare și barbaria se exclud reciproc, că pe măsură ce civilizarea înaintează, barbaria dispare. După al doilea război, însă, într-un efort de a înțelege mai bine națiunea germană și de a explica tragedia apocaliptică a nazismului și a războiului mondial de care nu doar Germania, ci mai ales germanii se fac vinovați, Elias publică o altă carte, care conține studii și conferințe din anii 1960, în care admite că este posibil ca procesul de civilizare să fie concomitent unui avans al barbariei. Civilizarea și sălbăticia nu se exclud. Civilizarea poate merge în paralel cu decivilizarea sau, în orice caz, civilizarea nu este un proces ireversibil. Cazul Germaniei în secolul XX: cea mai sofisticată cultură, cu cele mai reputate universități și cu cel mai solid prestigiu intelectual al vremii, capabilă de performanțe economice excepționale, se sălbăticește și o majoritate consistentă a publicului, format într-o asemenea înaltă și umanistă cultură, ajunge să susțină entuziast cea mai violentă formă de bestialitate cunoscută în lume la acel moment. Elias este teoreticianul cel mai cunoscut al procesului de civilizare, dar și cel care a provocat apariția și răspîndirea antonimului decivilizare.
Să invoci un autor ca Elias, însă, în lumea preso-politică de azi n-are nici un haz. Dar să invoci pe unul ca Renaud Camus are! Decît să vezi dacă nu cumva Macron are dreptate privind atent evenimentele sociale curente, nu-i mai ușor și mai bine să scrii că Macron vorbește cu vorbele unuia de „extremă dreapta”? Decît să-ți iei sarcina de a te gîndi dacă un om spune un adevăr sau o minciună, nu-i mai ușor să găsești că un cuvînt de-al lui a fost rostit de altul și să faci apropierea dintre ei? În general, decît să mobilizezi cu onestitate resursele intelectuale de care dispui, nu-i mai ușor să demaști? Cam astea-s vremurile...
De altfel, presa politică este unul dintre cei mai virulenți vectori ai procesului de decivilizare prin care trece întreaga lume euro-atlantică în aceste vremuri. Barbaria se sublimează în activism ideologic, unde s-a întîlnit, după caz, cu cinismul sau cu resentimentul. Iar presa politică este, în lumea liberă de azi, activism ideologic. Mi s-ar putea spune că întotdeauna a fost așa și eu voi fi de acord. Niciodată presa nu a informat fără să și formeze, niciodată nu a anunțat fără să și împingă spre atitudinea pe care oamenii trebuie să o aibă după aflarea anunțului. Presa este o școală de civism doar în sensul în care civismul include opțiunea ideologică clară – altfel, nu. Dar, deși așa a fost dintotdeauna, se observă imediat o diferență față de vremurile trecute (să spunem, față de presa politică a generației anterioare sau a celei de dinaintea ei). Diferența aceasta constă în raportul general dintre tendințele civilizatoare și cele decivilizatoare. Acum două generații, chiar și în comunism, adică în anii în care nici un om întreg la cap nu mai credea în presă, deși regimul politic dictatorial era puternic decivilizator, încă se mai simțea o rezistență a unor deprinderi și moravuri civilizatoare. Astăzi, cînd regimul politic e neconstrîngător, vectorii decivilizatori sînt cu atît mai eficienți. Nu doar justificarea, ci chiar legalizarea eutanasiei, woke-ismului, căsătoriei homosexuale, transgenderismului, a drogurilor și a violenței stradale (care e iertată legal fie pentru că e „protest civic”, fie pentru că e cauzată de „inegalități sociale”), în asociere cu explozia rețelelor sociale care, vorba cuiva, îl fac influencer pe idiotul satului, constituie „contribuția” timpului nostru la dinamica civilizare-decivilizare a societății. Inutil să adaug de ce parte atîrnă aceste „contribuții”. Consolidăm aportul nostru la decivilizare și ne plîngem, apoi, că partea civilizată a societății nu se arată încîntată că este decivilizată.
P.S. Avertismentul autorului: dacă înțelegeți din acest text că sînt un admirator al lui Emmanuel Macron înseamnă că n-ați înțeles bine.
