Problema politicii noastre externe
Dl Bogdan Aurescu a încheiat al doilea mandat al său de ministru de Externe. Nu mă îndoiesc, vor urma și altele. Asta e soarta „profesioniștilor”. O soartă onorabilă, desigur, căci profesionalismul este alibiul perfect pentru traseismul guvernamental. Politicianul care schimbă partidele e imoral, el o face în interes propriu, meschin; profesionistul care trece prin guverne cu diferită compoziție politică este, desigur, altceva, el o face jertfelnic, pentru țară și popor. Dar e corect să fie așa pentru că în toate meseriile lumii, fie ele vechi sau noi, diferența dintre profesionist și amator se cere mereu avută în vedere și respectată.
Cîtă vreme clasa noastră politică va fi în halul în care este și influența serviciilor de informații va fi așa cum este, miniștrii noștri de Externe se vor recruta, de regulă, dintre profesioniști. Profesioniștii aceștia sînt, de fapt, oamenii docili ai președintelui. E ca și cum consilierul prezidențial pentru politică externă lucrează din cabinetul ministrului de Externe. De altfel, traseul multor „profesioniști” este un du-te-vino între funcția de la Cotroceni și funcția din Modrogan. Veți spune că e bine așa. Sau că, oricum, e mai bine cu oameni cuminți, din minister, decît cu cine știe ce politician și nepriceput, și incompetent, și plin de sine. Eu nu cred că-i bine, chiar dacă înțeleg de ce vi se pare că e mai bine. Cred că României de azi îi trebuie un alt profil de ministru de Externe: un om politic, cu greutate în partidul său aflat la guvernare la București și cu recunoaștere în familia sa politică europeană, suficient de sigur politicește pe el ca să poată îndrăzni, suficient de bine profilat ca să poată convinge. Acum, România are nevoie de un ministru de Externe îndrăzneț, devotat unei viziuni și nu de un tehnician cuminte, preocupat de propria carieră diplomatică.
Dar asta e o altă discuție, foarte serioasă, dintre acelea aproape imposibil de avut în țara în care schimbarea guvernului a ajuns să intereseze cu adevărat doar pe cei care se schimbă între ei și pe obișnuiții actori de talk-show politic.
Dlui Aurescu îi succedă dna Luminița Odobescu. Și dînsa, o profesionistă. „Externistă” prin adopție, provenind din Comerțul Exterior și adusă în MAE, ca mulți alții, în ministeriatul inteligentului domn Geoană, dna Odobescu a petrecut deja suficient de mult timp în diplomație ca să poată fi socotită de-a locului. Calificîndu-se la locul de muncă, a dobîndit o bună cunoaștere a complicatului mamut european și s-a remarcat prin disciplină de calitate. Așa cum dl Ciolacu nu va fi altfel decît dl Ciucă, dna Odobescu nu e altceva decît dl Aurescu. Multe asemănări găsim între cei doi profesioniști. Dincolo de cariera diplomatică, amîndoi s-au bucurat de simpatia pe care le-au arătat-o – fiecare la vremea sa, firește – și dl Victor Ponta, și dl Klaus Iohannis. Vi se pare ciudat cum, dintre toți diplomații României, dnii Ponta și Iohannis au aceleași preferințe? N-ar trebui. Amîndoi s-au avîntat spre culmile politicii prin mărețul proiect uselist și puteți fi siguri că tot ce a făcut dl Iohannis ca președinte ar fi făcut și dl Ponta. E drept, cu mai multă agresivitate, cu mai mult scandal, căci diferența dintre cei doi este că, dacă natura dlui Ponta e dominată de un fel de răutate, natura dlui Iohannis e dominată de nesimțire. Și dacă m-a dus vorba pînă aici – să nu las loc de speculații –, precizez că și azi cred că am făcut bine atunci, în 2014, alegînd nesimțitul și nu răul. Dar să ne întoarcem la politica noastră externă.
Marea problemă a politicii noastre externe este aceea a mijloacelor. De bine, de rău, obiectivele noastre externe sînt clare: integrare crescîndă în structurile euro-atlantice, cu o creștere a influenței și importanței noastre în UE și NATO. Pentru asta, avem de făcut două lucruri. Pe de o parte, să facem tot ce depinde de noi ca aceste două structuri să fie, cum se zice azi, sustenabile. Să aibă viitor, adică. Pe de altă parte, în interiorul lor, trebuie să fim cît mai importanți, tocmai de aceea. Întrebarea e: cum facem asta? Cu ce mijloace? De la stil și argument la decizie și implicare, mobilizăm noi mijloacele adecvate pentru a ne realiza obiectivul?
În politica noastră externă, de decenii, mizăm pe ce ne-a dat Dumnezeu și amenajează alții, mai mari – adică pe relevanța strategică a poziției noastre geografice. Coordonatele noastre GPS sînt marea noastră resursă diplomatică! Și după cum învîrt alții războaiele sau piețele de hidrocarburi în jurul acestor coordonate, așa răsărim sau apunem și noi în Europa și în lume.
Sub Iohannis, am jucat cartea umilă a ascultătorului, a celui care vrea să se remarce prin însușirea de a nu fi deloc remarcabil. Am făcut o politică externă croită și executată exclusiv de profesioniștii MAE sub oblăduirea leneșă și oricum nepricepută a președintelui. Asta înseamnă că nu ne opunem niciodată consensurilor sau trend-urilor, dar nici nu le generăm. Cerem voie „în privat” pentru orice vrem să facem „în public” și, înainte de a cere voie, tatonăm să vedem dacă nu cumva deranjăm dacă cerem voie. Așa se explică de ce nu ne vedem. Mai toți experții în relații internaționale cu care am vorbit în ultimii douăzeci de ani, fie ei diplomați, jurnaliști, politicieni sau oengiști, îmi spun același lucru: România nu se vede. E în pluton, cu capul la cutie, mucles. Chiar nu avem lucruri de spus? Chiar nu avem interese care pot fi altele decît cele ale altor membri ai UE sau NATO? Cazul Schengen este doar cel mai recent și cel mai vizibil. Iată, interesele noastre au intrat în coliziune cu interesele Austriei. Noi am pierdut. Și dacă ne comportăm în continuare așa, vom continua să pierdem. Lucid vorbind, atît timp cît Nehammer e cancelar la Viena, poziția Austriei față de intrarea noastră în Schengen nu se va schimba.
Sigur, politicianul român face toată gesticulația de rigoare în fața poporului – neputința are coregrafia ei, vorbele ei mărețe, fals înțelepte și ipocrizia ei. Spectacolul neputinței externe se traduce, de fiecare dată, într-o sumă de gesturi goale în interior, cum ar fi rechemarea ambasadorului nostru ca să-l trimitem la loc după cîteva săptămîni, convocarea ambasadorului lor sau declarațiile de „dezamăgire”. Mai mult nu putem.
Cînd o aud pe dna Odobescu spunînd parlamentarilor că Schengen e o prioritate, rîd. Dacă dna Odobescu va face exact ce a făcut dl Aurescu, Schengen va rămîne prioritate încă cîțiva ani, și în 2024 ne vom ruga să piardă Nehammer alegerile, ca să ne strecurăm și noi.
Sigur există printre dumneavoastră și dintre cei care cred că mă încuie cu întrebarea: și ce-ar fi trebuit să facem? Răspunsul e simplu: nimic mai mult decît au făcut croații. La timp, nu post factum. Dar și comparația cu Croația e nepotrivită: priviți doar cum joacă fotbal Naționala lor și cum joacă fotbal Naționala noastră. Nu e vorba de calitatea jucătorilor, ci de inima cu care joacă. Iar această „inimă” aduce în politica externă luciditate și determinare. Să vrei să reușești și să știi exact cum se joacă jocul – fără iluzii și fără lozinci. Ce înseamnă luciditate în cazul Schengen? Înseamnă să știi cu cine ai de-a face. Cu unul ca Nehammer nu poți juca altfel decît constrîngător. Cînd se comportă abuziv, singura soluție e să-i sucești mîna la spate. Diplomatic, firește. Cu un ipochimen ca Nehammer, chiar dacă e în fruntea unui guvern UE, joci dur. Noi nu doar că nu am fost pregătiți, noi nu sîntem niciodată pregătiți să jucăm dur, noi nici nu știm dacă am putea vreodată să jucăm dur, nici nu ne trece prin cap. Cu nimeni, niciodată! Sîntem emasculați în mijlocul unor relații internaționale dominate de masculi steroizați.
Rapid, enunț doar două lucruri pe care se pare că neputința ne împiedică să le înțelegem. Primul, o țară e cu atît mai importantă (adică ceilalți țin cont de ea) cu cît este în stare să își impună interesele proprii în marele concert al intereselor tuturor. Nu este adevărat ce se pare că credem noi: că o țară este cu atît mai respectată în grup cu cît e mai cuminte și mai previzibilă. Loialitatea față de grup e una, timiditatea complexată e alta. Al doilea, în interiorul UE este exact ca în arena internațională largă, cu singura deosebire că deciziile și implicarea actorilor sînt, într-o anumită măsură, condiționate de acceptul celorlalți. Mai pe șleau, și în interiorul UE se joacă dur, la o adică. Croația a știut să joace dur cu Austria și a ajuns în Schengen, deși argumentul fals pe care austriecii ni l-au opus nouă se potrivea, cu adevărat, croaților. Dintre toți, cu noi și-a făcut Nehammer jocul politic dintr-un singur motiv: cu noi și-a permis să joace dur pentru că noi nu sîntem niciodată în stare să jucăm astfel.
Moliciunea noastră exterioară este, desigur, expresia lipsei de unitate din interior și a unei semnificative disponibilități spre trădare a naturii noastre. Dar și expresia unei mentalități deja înrădăcinate în diplomația noastră, greu de scos de acolo, că a fi ascultător e o virtute. Mentalitate care, paradoxal, predispune la iluzii și paralizează luciditatea, deși ai zice, la o primă vedere, că e taman invers. Sigur că este bine să fii ascultător, în raport cu Dumnezeu și cu părinții tăi. Dar nu este deloc în jungla relațiilor internaționale, inclusiv în jungla raporturilor de putere din interiorul UE. Cam asta este lecția pe care o pricep eu după eșecul în formă continuă numit Schengen. Trag nădejde că și unii dintre dumneavoastră.
P.S. Dacă, în bunul stil valah, înțelegeți de aici că pledez pentru o politică externă de tip Viktor Orbán, n-ați înțeles nimic. Orbán duce o politică menită să slăbească UE și NATO, ceea ce este direct împotriva interesului nostru.
