De ce enervează claritatea morală și pe unii, și pe alții
Cele două extreme ale gîndirii – cea de stînga, zisă progresistă, „woke”, anticapitalistă și comunistoidă, și cea de dreapta, zisă conservatoare (adesea, i se adaugă „ultra”), antiliberală, eventual ortodoxistă, dar întotdeauna anti-UE și anti-occidentală – se întîlnesc zilele acestea într-o alianță, teoretic imposibilă, dar practic, după cum vedem, actuală. Scopul comun: critica atitudinii numite, în general, „claritate morală”. Prilejul acestei memorabile (re)întîlniri a extremelor: războiul din Ucraina.
Întîlnirea întru ambiguitate, dilemă și nuanță morală a celor doi vectori de gîndire, care altfel se detestă încordat și profund, e cu atît mai amuzantă cu cît radicalii, în general, cer puritate și opțiune decisivă, fără rest și fără regret; de data asta, radicalii, verticalii, cei care urăsc compromisul și șarjează iacobin pe Facebook, activiștii febrili ai cauzelor mărețe cer prudență, evaluări din multe unghiuri, luarea în calcul a unor contexte ample și raționamente sofisticate de cînd Putin a dat buzna în Ucraina. Între noi fie vorba, nu uităm niciodată că orice moment dramatic subîntinde un surîs, de nu chiar un hohot, și în asta constă farmecul lumii; că de n-ar fi această salutară dualitate doar aparent contradictorie, lumea ar fi ori casă de nebuni, ori abator. Așa că, rog cititorul să citească rîndurile care urmează știind că autorul le-a scris cu un zîmbet. Da, recunosc, uneori disprețuitor.
Să ne lămurim, întîi, cum e cu „claritatea morală” – ce e și de unde vine? Claritatea morală nu este, cum s-ar crede, un concept moral al vreunei ideologii radicale. N-are de-a face nici cu anticomunismul. Nu e nici pat procustian, nici fatuitate etică. Conceptul începe să aibă carieră mult mai aproape de noi (adică acum vreo douăzeci de ani), în altă parte a lumii (Statele Unite) și în cu totul alt context decît nevindecatul nostru (post)comunism. Vorbesc despre anii războiului împotriva terorismului islamic – prima, serioasă, amenințare existențială la adresa Occidentului civilizat, democratic, capitalist de după 1991. Expresia vine din mediile politice de dreapta, exasperate de atitudinea multor intelectuali și politicieni de stînga, care explicau islamismul prin păcatele Occidentului, ajungînd să-l justifice, de nu chiar să-i dea un fel de legitimitate („Păi, dacă Occidentul a făcut și-a dres, nu e de mirare că islamul pune bombe” – „nu e de mirare” fiind nu de puține ori înlocuit cu „e îndreptățit să”).
Cînd cereau „claritate morală”, intelectualii de dreapta așteptau o atitudine fermă, clară, lipsită de echivoc: să numești răul rău, fără să adaugi fraze care îmblînzesc acuitatea constatării. De pildă, să spui „terorismul islamic e rău” (asta e claritate morală), fără să mai adaugi „dar să nu uităm că și Occidentul...” și dă-i și dă-i, cu un discurs atît de patetic și de amplu adăugat după conjuncția adversativă, încît afirmația inițială „terorismul islamic e rău” pălește pînă se pierde. Ca să știi că ceea ce vrea, de fapt, să spună cineva se găsește după adversativul „dar” și nu înainte, ai nevoie doar de o minimă experiență cu oamenii și de o oarecare atenție la vorbele lor, nu de vreo doxă în retorică. Revenind, susținătorii clarității morale afirmă că există pe lume asemenea manifestări ale răului (genocid, terorism, război de agresiune etc.) încît a împacheta condamnarea acestora în explicații, ondulări și echilibre mai mult sau mai puțin puse cu degetul constituie un eșec moral. Aici se impune o observație importantă: claritatea morală se manifestă în raport cu răul cel mare și nu cu feluritele forme în care răul există și care sînt, poate, tolerabile sau, cum e adesea, discutabile. De pildă, este firesc să se discute în afara exigenței clarității morale despre constituirea unei alianțe politice, rezultatele unei politici publice sau oportunitatea unei investiții. Dar – și aici vin direct la chestiune – să discuți invazia rusă în Ucraina în afara „clarității morale” este o eroare gravă, de nu chiar un act pervers de susținere a răului. Nu spun că cei care atacă abordarea clară moral a războiului din Ucraina sînt în slujba rușilor. Spun, însă, că ei urăsc Occidentul atît de tare încît le-ar plăcea ca Putin să-l pună în genunchi oleacă și să-i aplice o oarecare corecție, iar dacă asta se întîmplă ocupînd Ucraina, fie și așa.
În afara unui puternic, adînc și zgîriat de frustrări sentiment de ură împotriva Occidentului, prezent la mulți occidentali de altfel, nu-mi pot explica cum de e posibil să sugerezi că, de pildă, sprijinul dat de Occident Ucrainei după 2014, erorile politicii interne ucrainene în privința tratamentului minorităților, corupția de la Kiev sau puseurile naționaliste de la și de după Maidan justifică ori chiar au dus „logic” la Bucha, Mariupol sau Sverodonețk. Nu mai vorbesc de mica agitațiune, perfect „neclară” moral , de a sări eroic în apărarea unor Dostoievski sau Ceaikovski cînd nimeni nu a pus vreodată în discuție locul lor în primul rînd al culturii lumii. Lasă că e jenant să răspunzi discursului antirus la zi, care vizează regimul Putin și pe susținătorii lui de azi (mare parte din societatea civilă rusă), cu Dostoievski și Ceaikovski. Denunțarea unei presupuse eliminări a giganților culturii ruse din circuitul cultural occidental este o manevră jenantă, prin care vrei, de fapt, să-mi spui că și Occidentul are păcatele lui, că exagerează (inducînd ideea că „dacă exagerează și e absurd excomunicîndu-l pe Dostoievski, poate fi la fel de exagerat și de absurd excomunicîndu-l pe Putin”), că face tîmpenii, ceea ce constituie pasul decisiv în proiectul oricărui anti-occidental european de azi și de ieri: stabilirea echivalenței morale perfecte a Occidentului cu inamicii săi. Specia asta se găsea și în anii Războiului Rece. Și atunci unii spuneau „americanii și sovieticii sînt la fel”. Evident, argumentul acesta era posibil de rostit doar în Occident. Ca și acum – „Occidentul e ca Rusia, amîndoi sînt de vină pentru morții din Ucraina” se poate auzi doar în Occident. Oricum, consecința faptului că rușii și occidentalii sînt la fel este că, dacă rușii sînt criminali, atunci și occidentalii sînt criminali. Or, asemenea aberații se evită într-un singur fel: prin claritate morală. Adică prin atitudinea de a spune că una-i una și alta-i alta și că păcatul Rusiei de a invada Ucraina nu este nici similar, nici simetric cu păcatele Occidentului. Dimpotrivă, e mult mai grav decît oricare dintre păcatele Occidentului din timpul vieților noastre. Ai curaj să spui asta? Crezi asta? Asta e miza clarității morale. Și de aceea claritatea morală irită acum pe anti-occidentalii veniți de sub orizonturile stîngii și dreptei.
Chiar și așa, probabil că n-aș avea nimic de spus celor care contestă claritatea morală dacă nu ar comite două înșelăciuni în discursul lor. Prima: nimeni nu e „clar moral”, claritatea morală e imposibilă, e utopică. Doar că claritate morală nu înseamnă că cel care încearcă să o practice este impecabil, că își arogă o superioritate morală. De altfel, asta e o replică uzuală, ca din manualul Facebook, ce se dă oricărei critici morale: „Cine ești tu să vorbești?”. Gura păcătosului nu poate rosti adevărul niciodată! E drept, nimeni nu a trecut prin viață fără să taie colțurile ici-colo, dar asta nu ne pune pe toți în imposibilitatea de a numi crima crimă, de a spune răspicat, cu tot cu imperfecțiunile noastre, că războiul e război, că agresorul e agresor, că genocidul e genocid. Claritatea morală nu e limpezimea conștiinței emitente, ci limpezimea privirii asupra realității. Poate cineva care nu e pur interior să pretindă o privire clară asupra exteriorului? Eu zic că da. Altfel, n-ar avea-o nimeni. Nu spun că oamenii cunosc perfect ce-i în jurul lor – un grad anume de cecitate există întotdeauna. Dar cei care se opun clarității morale chiar vor să spună că sîntem orbi cu totul. Putem fi miopi, dar nu sîntem cîrtițe! Putem să nu vedem o variație de un centimetru pe pămîntul ce se așterne în fața pașilor noștri, dar nu putem să nu vedem un munte. Mai ales un munte de cadavre.
A doua înșelăciune. Vezi Doamne, claritatea morală fiind o judecată fără surdină, fără nuanțe, fără repliere, este specifică dictaturilor. Democrația și libertatea (vorbă mare în vocabularul extremelor care ne vor neclari) sînt incompatibile cu claritatea morală. Ar fi așa dacă democrația și libertatea ar fi antidoturi împotriva răului. Dar nu sînt! Prea adesea, sînt chiar porțile prin care Diavolul intră în lume. Faptul că dictaturile impun, uneori cu brutalitate, doctrine utopice sau radicale nu înseamnă că fermitatea morală în fața grozăviei este interzisă în democrație. Iată falsul: dacă dictaturile conduc după „da sau nu” și „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”, atunci „da sau nu” și „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” sînt improprii democrației pentru că, nu-i așa, democrația e opusul dictaturii. Doar că simțul moral al omului e același, omul e același (nu există o natură umană specifică democrației și alta specifică dictaturii), iar răul există și în democrație, și în dictatură. Prin urmare, să pretinzi poziții clare cînd răul devastează cuprinsul (cum e cazul unui război) nu e deloc ceva dictatorial, după cum nu e nici democratic – e pur și simplu moral.
Admit că nu e ușor să știi cînd e nevoie de claritate morală și cînd ea poate deveni pernicioasă. Simțul moral trebuie să fie flexibil, în sensul că trebuie să urmărească anvergura problemei. Pe românește, nu poți face din țînțar armăsar, nu poți pretinde claritate morală cînd e vorba de chestii mici, personale. Dacă un prieten al tău bea o bere cu un dușman al tău nu înseamnă că trebuie să-l somezi să se exprime clar „ori cu mine, ori cu el”. Mai degrabă, tu trebuie să te decizi, „ori cu el, ori fără el”. Dar dacă Rusia atacă Ucraina și face ce face, da! Cine nu sesizează diferența e ori prost ori rău-intenționat. După asediul islamismului terorist de la începutul anilor 2000, Occidentul civilizat se vede iarăși în fața unei amenințări care cere claritate morală. Nu de alta, dar altfel nu-i va putea rezista...
