C’est pire qu’un crime, c’est une faute

Publicat în Dilema Veche nr. 1008 din 3 august – 9 august 2023
image

Așa i-ar fi spus Boulay de la Meurthe – legendar jurist, numit în fruntea secțiunii legislative a Consiliului de Stat de Napoleon, funcție din care a contribuit major la mărețul Cod Civil din 1804, după care teribilul împărat l-a înnobilat cu titlul de comte de lEmpire – cînd a aflat că ducele d’Enghien a fost condamnat la moarte printr-o judecată sumară desfășurată pe la ora două noaptea și executat fără întîrziere. Vorba este atribuită și altora (Fouché, Talleyrand), dar nu pentru a discuta paternitatea ei am pus-o în titlu, ci ca să spun că e pentru prima dată în viața mea cînd îi înțeleg pe deplin sensul. Recenta decizie a unui complet de trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul celor care au organizat asasinarea lui Gheorghe Ursu (nr. 238/A/27.07.2023) mi-a dat ocazia. 

Așa cum există mai multe grade ale greșelii, există mai multe grade ale nedreptății. Ca și greșelile, nedreptățile pot fi unele mici, care jenează, frustrează chiar, dar nu încurcă, nedreptăți peste care poți trece. Le întîlnim toți, la tot pasul. Ne irită pe moment, dar sînt de-ale vieții și trecem peste ele. Lăsăm de la noi, cum se spune. Sînt, apoi, nedreptăți considerabile, care încurcă și care cheamă imediat remediul Justiției, nedreptăți peste care nu poți trece fără le îndrepți. În fine, sînt nedreptăți strigătoare la cer, cutremurătoare, nedreptăți istorice, colosale, care odată produse se descarcă cu totul în capilarele lumii și nu mai pot fi întoarse.

Judecătorii sînt rar expuși riscului de a comite acest din urmă gen de nedreptate, nu pentru că ar fi ei supraoameni, ci pentru că rar le ajunge pe masă un dosar cu o asemenea miză. Rar judecătorii sînt nevoiți să judece, după rigorile dreptului, deopotrivă o faptă și o epocă. Închis între legi și propriul jurămînt de a le respecta orice-ar fi ca într-un adăpost sigur, judecătorul se uită doar la faptele concrete la care se referă dosarul, săvîrșite de omul concret din fața lor. Și e suficient pentru a livra soluții în parametri unei Justiții decente. Rare sînt dosarele în care un judecător pur și simplu nu poate judeca faptele concrete ale oamenilor concreți fără să judece contextul socio-politic în care oamenii aceia au trăit și comis faptele, fără să judece istoria. Un dosar precum cel finalizat cu decizia 238/2023 este acest gen de dosar. 

Judecarea criminalilor direcți, a celor care l-au omorît în bătaie pe Gheorghe Ursu în celula arestului, s-a făcut. Fapta a fost judecată, vinovații au fost pedepsiți. Acum, cu acest dosar, lucrurile au mers mai departe. Așa cum ni se pare firesc că tribunalele de după al doilea război mondial nu s-au mărginit să-i pedepsească doar pe cei care înghesuiau cu mîna lor oameni în camerele de gazare, ci și pe comandanții lor și pe comandanții comandanților lor, era firesc ca instanțele noastre să-i pedepsească nu doar pe bătăușii lui Ursu, ci pe comandanții lor și pe comandanții comandanților lor. Aveai, așadar, de înțeles corect și de evaluat după valorile firești ale Justiției un sistem, căci comandanții bătăușilor și comandanții comandanților bătăușilor constituiau un sistem.

Efectele soluției unui asemenea dosar reverberează mai ales în viitor, în modul în care va fi învățată istoria generații de-acum, în modul în care ne vom uita fiecare dintre noi, cei care am trăit anii ’80 în Republica Socialistă România, la amintirile noastre. Știu, mi se va răspunde „profesional” că asta nu e treaba judecătorilor. Și spun și eu că nu e. În general. Uneori, în mod excepțional, scaunul de înalt judecător te obligă la mai mult. Cum spuneam, în rare ocazii, că nici procesele naziștilor nu sînt o rutină pentru Justiția altor țări. Sînt procese aparte, cu mize mari, istorice, iar judecătorul nu poate să răspundă acestui gen de provocare punîndu-și mîinile la ochi și repetînd ca o mantră că el se supune legii. Pentru că dacă face asta, într-un asemenea dosar, va constata la final că soluția lui e departe de lege. În mod ciudat, acestea sînt dosare în care, dacă vrei să respecți legea, trebuie să ridici ochii din buchea ei și să privești istoria. Legea nu poate fi niciodată citită astfel încît să protejeze crima sistematică. Iar crima sistematică este un fenomen istoric, înainte de a fi un caz judiciar. Și zîmbesc puțin acum, pentru că unul dintre momentele cele mai penibile ale acestei motivări este discuția pe care instanța o face cu privire la represiunea comunistă, care ar fi fost „sistematică” pînă în 1964 și după 1964 nu a mai fost „sistematică”. Un pasaj mic sub toate aspectele, mic de tot!

Voi încerca o critică a acestei decizii cu argumente de drept într-o publicație de specialitate pentru că spațiul acestei rubrici nu e atît de întins. Voi explica acolo de ce cred că instanța a greșit, din punct de vedere juridic, totul. Acolo mă voi referi în amănunt la erorile de analiză a textelor legale invocate, la ideea că infracțiunile din Decretul 210/1960 ar fi „de drept comun” și nu politice, la aplicarea rigidă și, de aceea, eronată, a principiului neretroactivității legii penale (fără punerea în discuție a alin. 2, art. 7 din CEDO care, după opinia mea, era aplicabil în cazul Ursu), la citarea stranie a autorităților doctrinare (după părerea mea, să citezi din Vintilă Dongoroz în 2023, într-o materie penală despre care nu puteai discuta liber în anii apariției lucrării, dovadă fiind că nu puteai discuta liber despre uciderea lui Ursu,  e cel puțin neconvingător), la descifrarea anapoda a sensurilor cuvintelor cu DEX în mînă (să spui că adversitatea există doar dacă părțile sînt conștiente de ea, de parcă nu există adversari neștiuți sau adversari camuflați în amici, de parcă orice antagonism, mai ales unul politic, între o putere dictatorială și un simplu cetățean există doar dacă cetățeanul declară explicit Puterii că îi este adversar). În fine, e atîta eroare în această motivare, încît nu poți să nu-ți dai seama că așezarea judecătorilor în raport cu speța a fost, de la bun început, nepotrivită și nu-i putea duce decît din eroare în eroare spre această mare nedreptate.

Centrul de la care iradiază toate erorile, mama tuturor erorilor acestei decizii este convingerea instanței că regimul comunist de după 1965 nu mai reprima opozanții, că nu mai existau deținuți politici și nu mai inspira frică în popor. Pe această idee se bazează judecătorii cînd spun că nu e întrunită situația premisă a normei de incriminare și că nici victima nu întrunește condiția să fie subiect pasiv al infracțiunii. Judecătorii aceștia nu au auzit de Radu Filipescu, de Vasile Paraschiv, de Petre Mihai Băcanu, de Dumitru Iuga, de muncitorii de la Brașov (condamnați, desigur, pentru huliganism, deci nimic politic acolo, ar zice completul Înaltei Curți, exact ca judecătorul militar comunist din 1987) și de atîția alții care au fost închiși (nu anchetați „în libertate”, ci chiar întemnițați) pe motive pur politice, din moment ce au scris: „spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, reținute și în hotărîrile anterior menționate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului (s.m.) prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune”. Mi-ar fi plăcut ca președintele completului să citească această frază, esențială pentru întreaga motivare a deciziei, în fața oamenilor evocați mai sus și să le spună privindu-i în ochi că au fost închiși (ani de zile, cu lanțuri la picioare unii dintre ei) pentru fapte de drept comun, fiind hoți și huligani și traficanți de valută, căci regimul nu mai persecuta politic după 1965. 

Ei bine, ideea că regimul comunist a încetat să fie represiv odată ce a venit la putere Ceaușescu e similară negaționismului. E un fals la fel de revoltător. Magistrații Înaltei Curți și-au bazat hotărîrea exact pe această idee, cu care Nicolae Ceaușescu a păcălit Occidentul vreo 15 ani. Deja, prin anii ’80, cînd Ursu a fost ucis, nici măcar Occidentul nu-l mai credea pe Ceaușescu cînd spunea că nu reprimă violent, cu mijloace penale și extrapenale, opozanții. Dar imensa minciună că nu mai existau deținuți politici după 1965 a prins bine, așa cum alte cîteva minciuni fundamentale din comunism au priză și astăzi. Confuzia stupidă e generată de faptul că marile pușcării politice care au înfiorat România în anii obsedantului deceniu s-au golit între 1963 și 1964. Deținuții politici care au supraviețuit s-au întors acasă. Și regimul s-a sofisticat. Deja camuflarea pedepsei politice în pedeapsă de drept comun s-a dezvoltat într-o adevărată metodă. Deja populația era mai docilă, căci mai fricoasă. Regimul nu mai avea nevoie de închisori multe, căci toată țara devenise o mare închisoare. 

În acest fel, decizia instanței în cazul Ursu validează o idee de bază a propagandei ceaușiste cu puterea stabilirii unui precedent judiciar, deci cu puterea de a influența serios hotărîri judecătorești ulterioare. De aceea, zic, această decizie e o nedreptate imensă, de tipul greșelilor la care se referea  Boulay de la Meurthe.

O mare invenție – contractul social jpeg
Succesiunea generațiilor în comunitatea academică: Valentin Constantin și Diana Botău
Regimurile dictatoriale și mișcările fundamentaliste s-au asociat într-o ofensivă violentă, propagandistică și armată, împotriva lumii euroatlantice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Populiștii nu (mai) sînt o excepție
Întrebările despre soarta Uniunii Europene, acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A conviețui cu imposibilul
Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.
Frica lui Putin jpeg
„Scena politică”
Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.
AFumurescu prel jpg
Vai, săracii, vai, săracii ziariști…
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!
MihaelaSimina jpg
Cea mai frumoasă clădire din Cernăuți
Unul dintre „sporturile” la care istoria este campioană se numește „paradox”.
Iconofobie jpeg
O rugăciune la Bicaz
Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.
„Cu bule“ jpeg
Mesa
Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea.
image png
Ce-i rămîne Mariei de făcut?
Întrebările morale cu privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise.
RNaum taiat jpg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Întoarcerea
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor.
image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.
image png
Inteligența Artificială și ambiția personală
Riscul de a cădea în groapă e mai mare atunci cînd privirea e întotdeauna spre orizont.
image png
Neo-religii
Trăim deci în epoca neo-religiilor. (Asta cît ne vor mai lăsa ele să trăim...)
image png
Note, stări, zile
...Și, dacă ai noroc, ideea revine la tine tocmai cînd gîndești aceste lucruri.
image png
Inamicul public numărul 1
Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să decidă opinia publică totul!
image png
Algoritmul istoric al jacardului
N-ai zice că-i vreo legătură. Istoria, însă, o țese subtil.
image png
image png
Toți sîntem puțin luați
Elevii merită un mediu educațional sigur și stimulativ.
image png
Marca urs
Ecourile publicității se sting totuși, în timp, lăsînd în urmă fragmente pitorești, dar efemere.
p 7 Drapelul Partidului Republican din SUA WC jpg
Regula neoliberală a minorității
Nouă însă probabil că ne pasă.
image png
Echipa de fotbal proaspăt calificată la Euro 2024 ar putea deveni chiar bună?
Dacă mai întîrzie puţin se trezesc bătrîni. Ce îi ajută? Nu au viciile generaţiilor trecute.
image png
Jucării și steaguri
Mă tem că aici diferența față de americani nu e doar de formă, ci și de fond.
image png
Despre apartenență: între liniște și îngrijorare
Patriotismul constituțional ar deveni astfel legătura de apartenență care solidarizează comunitatea, pe temeiul libertății.

Adevarul.ro

image
Diferența dintre zahărul vanilat și zahărul vanilinat. Motivul pentru care au culori diferite
În pragul sărbătorilor căutăm cele mai bune arome pentru desertul special pe care vrem să îl pregătim. Iar atunci când mergem la cumpărături nu lipsește de pe listă zaharul vanilat. Ajunși acasă observăm, însă, că am achiziționat zahăr vanilinat.
image
În interiorul „celui mai scump superiaht din lume“, în valoare de 4,2 miliarde de euro. Este acoperit în aur și os de T-rex FOTO
Iahtul este de peste trei ori mai scump decât cel considerat al doilea ca valoare din lume.
image
Japoneza îndrăgostită de România: „Sunt o româncuță din Extremul Orient. Aici am învățat să fiu fericită” VIDEO
Povestea lui Ayako Funatsu, unul dintre expații din țara noastră, reprezintă una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care un străin o poate face României

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic