Lui „Băi, ce țară!”

La vreo două zile după ce armata rusă a început agresiunea asupra Ucrainei, impresionat fiind de rezistența ucraineană care se putea deja vedea, am formulat într-un colț de rețea următorul gînd: „Cînd Rusia va invada România, 49% din noi o taie; 50,9% din noi se vor preda pe loc, să nu cumva să pățească ceva; 0,1% vor rezista și vor sfîrși urît. Ăștia vor fi repede bîrfiți de ceilalți, astfel vor fi repede uitați. Națiunea va supraviețui și de data asta cu pierderi marginale”. Să ridice mîna cel care nu a avut un gînd similar în acele zile! Sau, mai bine, să ridice mîna cel care în acele zile, gîndindu-se inevitabil la ce-am face noi în situația Ucrainei, era sigur că cei mai mulți dintre bărbații României vor pune mîna pe arme, își vor săruta mamele, soțiile, surorile, copiii și vor pleca să dea invadatorului ceea ce merită. Nimeni? Mulțumesc.

Au venit cozile la Pașapoarte, sondajele care au validat intuiția mea (cam un sfert dintre ai noștri spun că sigur ar lupta dacă țara ne-ar fi invadată și jumătate spun că sigur ar fugi) și s-a generalizat o anumită atmosferă socio-mediatică în care „porii sociali” ai oricui simt că, la o adică, „echipajul” va abandona corabia chiar înainte ca primul val cît de cît serios s-o lovească. Cum de am ajuns în acest hal? Desigur, avem explicații. Nimeni nu ne întrece la explicații.  

De 30 de ani, tot poporul român înjură țara: de la cel mai sofisticat intelectual pînă la cel mai brutal tractorist, de la tînărul care se întoarce încununat cum laude de la Oxford la săpătorul de șanțuri cu un lexic compus din 60 de cuvinte, de la pensionarul cu peretele plin de distincții la liceanul derbedeiaș care fumează în spatele școlii. O înjură continuu, cu o insistență menită să convertească frustrarea și nemulțumirea în juisare. Toți zicem de cel puțin trei ori pe zi, punîndu-ne mîna-n cap: „Băi, ce țară!”. Zicem așa cînd cîștigă alegerile alții decît cei cu care am votat, cînd autobuzul vine tîrziu și murdar, cînd scapă cîte un hoț de pușcărie sau cînd merge la pușcărie cîte un nevinovat, cînd taximetristul e mitocan, cînd am călcat într-un rahat pe trotuar, cînd Guvernul decide taxe noi și cînd ANAF le aplică în cel mai sufocant mod cu putință (de fapt, nu există experiență posibilă cu ANAF care să nu producă reflex năduful „Băi, ce țară!”), cînd pierdem un proces, cînd vecinul de deasupra face chef cu manele la 3 dimineața și poliția e neputincioasă, cînd profesorul copilului nu vine la ore, cînd presa citează zilnic din Becali de zici că-i evanghelia națională, cînd vezi ce audiență enormă are România TV, cînd moare cineva din cauza infecțiilor nosocomiale în spital și trebuie anchetă de presă ca să recunoască cineva din sistem că, da, există nosocomiale și că în spitalele noastre se moare cu zile, cînd vezi că, aproape fără nici o excepție, procesul natural de selecție a elitelor în aproape orice domeniu duce în sus mediocritatea, impostura, prostia și imoralitatea de zici că e anume programat să nu dea greș în acest sens etc. Aceasta este starea de spirit și trebuie să acceptăm că pe cît este de indezirabilă, pe atît este de justificată.

După 50 de ani de comunism, în care patriotismul a fost cu totul distorsionat de propagandă și minciună, au urmat 30 de ani de post-comunism în care patriotismul a fost poluat de naționalism ignar devenind sinonim cu țîfna, refuzul, ineficiența, mulțumirea de sine, de nu chiar orgoliul de fi mediocru clamînd genialitatea. Adică patriotismul a devenit sinonim cu ratarea! Sigur, aveam deja o tradiție proastă: patriotismul secolului de dinainte de comunism, exploatat politicianist și producător de demagogie în toată gama posibilă, de la demagogia caraghioasă din comediile lui Caragiale la demagogia tragic-vătămătoare din publicistica lui Eminescu. Dar pe-atunci exista și patriotismul real al unor oameni precum Bălcescu, Kogălniceau, P.P. Carp, mai apoi Iorga și Enescu, dar și Maniu sau Ionel Brătianu. Nu mai vorbesc de patriotismul mut, de sacrificiu, fără cine știe ce conceptualizare, al țăranilor din generația străbunicilor noștri. Patriotismul calp era, totuși, minoritar. 80 de ani de comunism și post-comunism au schimbat complet peisajul. Sîntem cu totul alți oameni într-o cu totul altă istorie. Și mă grăbesc să spun că nu sîntem deloc mai buni, din acest punct de vedere, în raport cu înaintașii noștri. Patriotism real, ca al celor sus-evocați, nu mai există! Chiar și acei contemporani care cred că sînt patrioți din această glorioasă stirpe se cam înșală. Zgura celor 80 de ani, într-un fel sau altul, există și în sentimentele lor, indiferent dacă-și dau sau nu seama de asta.

Însă viciul fundamental al gîndirii celor care sînt gata de fugă este confuzia dintre stat, administrație, Justiție, pe de-o parte, și țară, pe de altă parte, dintre moravuri și patrie. Nu spun că nu sînt legate – evident că sînt! Spun, doar, că e o eroare să le confunzi, să le iei drept unul și același lucru denumit cu cuvinte diferite. Motivele pentru care jumătate dintre români spun că nu și-ar apăra țara sînt legate de administrația românească în alcătuirea ei actuală cea mai concretă și nu de țară, pe care nu o mai percepe aproape nimeni. Pe lîngă „Oare ce a făcut țara pentru mine ca să merg s-o apăr cu arma în mînă?” mai sus evocată, mai există și „Să mă pun eu în pericol pentru Iohannis/PSD/PNL/USR/AUR?”. E drept, mă întreb uneori dacă nu cumva sub acest gen de cinism „cinstit” nu se ascunde, de fapt, lașitatea ca trăsătură majoră de caracter. Dar nu sînt deloc bun să judec psihologii, așa că mă opresc la întrebare.

Incapacitatea de a distinge țara de stat mărturisește, de fapt, nu doar atrofierea pînă la dispariție a sentimentului patriotic, dar și o imensă incultură. Fără patriotism, omul interior pierde o dimensiune de înțelegere a locului său în lume. I se pare că e descătușat cînd, de fapt, este disponibil spre a fi lesne confiscat de orice altceva. Exterior, omul scapă de o responsabilitate și i se pare că zboară liber pe unde vrea, devine ce vrea – un fel ciudat de a-ți numi dezrădăcinarea, năuceala și risipirea, libertate. Așa se face că, pe de o parte, spunem că nu vrem să ne apărăm țara și, pe de altă parte, că ni se pare normal să vină americanii să ne-o apere (căci încrederea în NATO a ajuns la cote aproape niciodată atinse de la aderare încoace). Și aproape nimeni pe cuprins nu simte rușinea și umilința acestei situații.

Nu știu dacă mai putem recupera vreodată sau nu o sănătoasă relație cu propria țară. Poate cei care vin după noi. Cu condiția să nu-i otrăvim cu toxinele noastre.