Adevărata putere a Americii
Uneori, cred și eu că mintea omenească e un fel de soft într-un hard numit creier. Și ca orice soft, lucrează după algoritm. Algoritmul de bază al minții omenești este cel al creșterii și descreșterii: orice alcătuire se naște (apare cumva în realitate), există și dispare. Absolut orice. E scenariul pe care-l avem înscris în minte și ni se pare, sau cel puțin experiența ne spune, că este cel mai adevărat adevăr. Și, mai ales, cel mai simplu. Incrementum și decrementum. Asociați acestui mod de gîndire înscris în mintea noastră satisfacția pe care ne-o dă profeția împlinită. Nimic nu ne bucură mai mult decît să anunțăm o predicție și ea să se împlinească. „Am avut dreptate” (fie și în versiunea „V-am zis eu!”) bate orice orgasm. Alergăm după plăcerea aceasta mînați de un gen de libido cu mult mai puternic decît cel sexual. Ce vreau să spun este că gîndim cum putem, în limitele soft-ului, dar căutăm cu orice preț să avem dreptate. Gîndirea noastră – redutabilă în unele aspecte, dar fragilă și mioapă cînd se referă la mersul mare al istoriei – ne spune că imperiile se nasc, trăiesc și dispar. Așa că, de cum apare o mare putere în plan internațional, anticipăm dispariția ei. Nu greșim, la un moment dat se va întîmpla. Greșim însă, întotdeauna, anticiparea momentului acestei dispariții. Așa se explică prezența în lume a mereu reîmprospătatei idei a dispariției Occidentului, chiar dacă Occidentul nu a dispărut, sau a căderii Americii, chiar dacă America nu a căzut. Exclud de aici pe cei cu adevărat orbi, care sînt atît de îndrăgostiți de gîndul lor și atît de doritori să aibă mereu dreptate încît chiar cred că Occidentul a dispărut deja și că America a căzut deja.
De cel puțin douăzeci de ani aud că rolul de lider mondial al Americii s-a încheiat. Zice-se că lumea unipolară americană ar deveni o „lume multipolară”. China, India, Rusia, Uniunea Europeană sau mai știu eu cine ar prelua, împreună, timona planetei, iar America va fi o putere de același rang cu acestea. Lumea va avea o conducere devălmașă (atrag atenția că devălmaș nu înseamnă dezordonat, haotic, alandala sau aglomerat, iar toptanul și calabalîcul nu sînt deloc sinonime cu devălmășia). Repet, de douăzeci de ani tot aud. Dar nu observ. Dimpotrivă, ce văd este că, chiar și în momentele ei de slăbiciune, cum este poate cel de acum, America rămîne puterea numărul 1. Chiar dacă analiștii și propagandiștii le bagă-n cap liderilor de la Beijing, New Delhi, Moscova, Bruxelles sau de unde or mai fi că de-acum ei sînt capii lumii, aceștia tot spre Washington se uită imediat cînd apare o provocare mai mică sau mai mare. De ce, de pildă, Rusia ține morțiș să vorbească cu americanii despre Ucraina, cînd ar putea să negocieze cu UE și gata? De ce China se compară obsesiv cu America și nu cu Rusia, cu UE sau cu India? De ce nu tranșează Rusia și China afacerile internaționale ele singure, după cum s-ar înțelege? De ce europenii dau fuga peste Ocean de cîte ori se mișcă amenințător Ursul de la Răsărit, dacă tot sînt ei superputerea lumii? În fine, de ce India se îndreaptă imediat spre America de cîte ori Pakistanul sau China devin amenințătoare? Răspunsul la aceste întrebări este clar pentru mine: America a rămas America în ciuda cărților și articolelor semnate de mari „specialiști” în care ni se spune că nu mai e așa.
Pe lume există două feluri de putere. Una este cea care iese din jongleria cu procente și cifre. PIB, investiții, bugete, populație, zăcăminte, tehnologii, creșteri și descreșteri – totul se cuantifică. În general, în bani. Din jocul cu statisticile iese o putere statistică. Ecuația puterii este o combinație a unor asemenea indicatori, așezată într-un anume algoritm. Ca să fie convingător, se recomandă a se stabili o cît mai neașteptată corelație între cît mai multe date. Firește, fiecare om care calculează așază datele cum vrea sau cum crede, așa că numărul 1 iese cineva într-un algoritm și altcineva în alt algoritm. Dacă, de pildă, combini populația cu PIB-ul, iese China. Dacă combini PIB-ul pe locuitor cu valoarea schimburilor pieței interne, iese UE. Dacă combini resursele naturale cu întinderea și ieșirea la mare, iese Rusia. Dacă combini populația cu creativitatea IT, iese India. Și tot așa. Cu cît ești mai specialist, cu atît combini mai savant mai multe date și obții un rezultat sau altul. În general, cum spuneam, e bine să combini cît mai multe într-un chip cît mai neașteptat ca să dea un rezultat uluitor la care nu se aștepta nimeni. Așa ceva vinde cel mai bine, iar drumul autorilor celor mai uimitoare jonglerii cu indicatorii puterii spre conferințele internaționale e larg deschis. Dar această putere statistică, rezultată din pix și hîrtie, nu este aceeași cu puterea din lumea reală.
În lumea reală, puterea este cea recunoscută direct, prin atitudine, din experiența de zi cu zi a vieții pe pămînt, de actorii lumii. Or, puterea Americii e reală. Chiar și cei care îi sînt dușmani se comportă ca și cum dușmănesc cea mai mare putere a lumii – pentru cei care-i sînt inamici, America nu e doar un inamic între alții, ci e inamicul. Că e Rusia sau e China (numiți cu un eufemism „competitori strategici”) sau că sînt organizații teroriste sau state totalitare, ei consideră America drept inamic principal, iar pe aliații Americii îi percep cumva la grămadă, într-un degradé al antipatiei. Acuitatea sentimentului general indică adevăratul lider. Nici o prietenie sau alianță în plan internațional nu este mai acaparatoare și mai deplină, mai necesară și mai benefică decît cea cu America – o pot spune toți prietenii Americii. După cum nici o inimiciție nu este mai teribilă decît cea cu America – o pot spune toți inamicii ei.
Aflat acum vreo patruzeci de ani pe coasta californiană și avînd chef de filozofie în stilul franțuzesc al vremii, Jean Baudrillard a fost foarte impresionat de imensul cuprins deșertic din jurul marelui Los Angeles și a scris așa: „Occidentul se termină pe o coastă deposedată de semnificație precum o călătorie care-și pierde sensul odată ce a ajuns la destinația ei”. Așa erau intelectualii occidentali în anii ʼ80 – obosiți de Occident, îi simțeau marginile și, cu o ipocrită tristețe, îi arătau demonstrativ limitele. Ies din metafora filozofică pentru a păstra din afirmația lui Baudrillard ceva important și real, cît se poate de real: cu America se termină Occidentul. Poate că țărmul american este lipsit de semnificație – în fond, lucrurile nu au semnificații în sine, ci poartă, săracele, semnificațiile pe care li le atribuim noi. Dar chiar și așa, plin de semnificație rămîne faptul că dincolo de America nu mai e lumea noastră. America este frontiera între lumea noastră și alta, despre care credem că știm multe (de-aia și scriem cărți multe despre ea), dar de fapt nu știm nimic. Traiul omului occidental în afara Occidentului este ca traiul omului terestru pe Marte: imposibil. Nu vă iluzionați că dacă oameni din alte lumi se pot adapta bine lumii noastre o putem face și noi în lumea lor. Ei bine, America este această frontieră care trebuie să reziste pentru că dincolo de ea, vorba celor mai vechi, se află leii. Puterea Americii este, astfel, chiar puterea noastră – puterea de a rămîne ceea ce fundamental sîntem.
