Împreună cu reputați profesori de drept și renumiți jurnaliști pasionați de cele juridice, am fost recent parte a juriului unui binevenit concurs de eseuri deschis tuturor absolvenților unei facultăți de drept. Organizat de o prestigioasă și solidă firmă de avocatură din România, „Zamfirescu, Racoți, Vasile & Partners”, concursul a solicitat contribuții asupra celei mai acute teme actuale: „Restrîngerea libertăților individuale în context pandemic”. Sînt sigur că nu e cazul să explic de ce tema e acută și de ce mobilizarea gîndirii juriștilor români în jurul ei e foarte importantă pentru fiecare dintre noi și pentru noi toți, deopotrivă.

Au răspuns juriști din toate colțurile țării, trimițînd peste 140 de eseuri. Cum juriul nu a cunoscut nici un fel de date despre autorii eseurilor intrate în concurs, nu vă pot spune din care anume profesii juridice provin aceștia – nu știu, așadar, cîți dintre ei sînt avocați, cîți procurori, cîți judecători, cîți notari, cîți oameni de afaceri sau cîți alții fac orice alte meserii. Ceea ce pot, însă, spune este că toți, absolut toți, au scris ca niște avocați. Mă grăbesc să spun că pentru mine, eu însumi avocat fiind (nu practic, dar țin la apartenența mea la Baroul București al cărui membru sînt din 1995), „a scrie ca un avocat” înseamnă a scrie la cel mai înalt standard de persuasiune sub condiția independenței cugetului, a curajului și a opoziției. Absolut toți concurenții s-au dovedit a fi atașați fără rest de filozofia liberală a drepturilor fundamentale ale omului și au scris animați de convingerea că acestea sînt asediate de aproape doi ani și că e musai să fie apărate. Acest mare numitor comun îmi ușurează în bună măsură scrierea acestui articol căci, deși eseurile sînt foarte puternic personalizate, cum e firesc să fie, nu e ilegitim să mă refer la totalitatea lor ca la un fel de produs complex, dar unic, cu unic autor, însă colectiv (iertați îndrăzneala aparentului oximoron). Imaginați-vă peste 100 de soliști care pot însă foarte bine să fie ascultați ca un cor polifonic, căci o anumită armonie s-a putut ușor simți din suma partiurilor individuale.

Sigur, de la această poziție de principiu comună, fiecare autor a pornit-o pe un drum al său. Traducînd argumentul juridic în argument colocvial, aș spune că unii autori au susținut că e firesc ca drepturile fundamentale să fie restrînse în pandemie, dar că aceste restrîngeri sînt substanțial exagerate. Astfel, mai toți s-au referit la regula proporționalității (drepturile trebuie restrînse proporțional cu pericolul general ce se cere astfel evitat). Proporția, firește, fiind și ea discutabilă, din moment ce unii cred că e o maladie teribilă, cumplită, din specia vechilor ciume, iar alții cred că-i un guturai, iar între aceste extreme avem toate nuanțele posibile. Alții au susținut că e gravisimă nerespectarea de către stat a formalităților constituționale pentru restrîngerea drepturilor – ea nu se poate face decît prin lege, nu prin HG-uri, cu atît mai puțin prin Ordine de ministru, de secretar de stat sau de „Comandant al Acțiunii”, indiferent ce-o fi însemnînd titulatura asta. Toți au privit către practica CEDO – referință obligatorie cînd discuți absolut orice chestiune legată de drepturile fundamentale ale omului în Europa, cu atît mai necesar cu cît Curtea de la Strasbourg s-a pronunțat deja în spețe generate de situația pandemică. Remarcabil a fost pentru mine și tonul general al lucrărilor: critic, alarmat, adesea chiar polemic-combativ, pe alocuri chiar patetic, desigur, în căutarea unui efect literar care, de cele mai multe ori, nu prea iese dacă autorul nu are vîna artistică în el.

Ca unul care a făcut jumătate din școala de drept înainte de 1989 și cealaltă jumătate după (istoria mi-a rupt studenția în două și nu-mi pare rău, căci pot astfel spune că mi-a oferit un fotoliu de onoare de unde le-am putut vedea pe toate), am remarcat și faptul că nici un autor nu a simțit nevoia să perie autoritatea, cu aserțiuni din registrul penibil „desigur, situația e bună chiar dacă se înregistrează unele lipsuri” sau să-și pună direct și fără rezerve arsenalul argumentativ în slujba Măriei-Sale Statul. Mai ales în anii mei de început am văzut batalioane de juriști, unii chiar excelent pregătiți, punîndu-se cu totul în susținerea ucazurilor, chiar și aberante, ale vremelnicei puteri de stat și vă mărturisesc bucuria mea să constat că nu mai e cazul și, cu asta, să vă dau o veste bună. Juriștii români de azi par a fi dobîndit reflexul de a gîndi în slujba Dreptului și nu în slujba Statului! Chiar dacă drepturile dumneavoastră fundamentale sînt puse pericol, să știți că există armata de oameni bine pregătiți în stare să vi le apere. Iar dacă atmosfera generală a eseurilor pe care le-am citit mărturisește atmosfera generală din profesie, atunci chiar nu aveți motiv să disperați: juriștii țării sînt cu arma la picior, gata să servească cauza drepturilor dumneavoastră fundamentale.

Lectura acestor eseuri mi-a făcut realmente bine, așa cum am transmis concurenților în cardul unei rapide și frustrant de virtuale festivități de premiere a cîștigătorilor, și în alt plan. M-a provocat să mă gîndesc mai mult decît o făcusem la tema propusă de „Zamfirescu, Racoți, Vasile & Partners”. Dacă un concurs reușește să fie la fel de provocator pentru arbitri pe cît e pentru concurenți, înseamnă că e un concurs cu folos. E cazul! Curînd vom vedea și dacă publicul va găsi concursul la fel de interesant, căci cele mai bune 20 de eseuri vor fi publicate în volum. Și, de aici, ceea ce urmează e folosul pe care eu l-am tras, sînt gîndurile mele, stîrnite de contactul cu ideile concurenților.

Mi-am dat seama citind eseurile că juristul este obișnuit să vadă precis liniile imediate ale „frontului” și protagoniștii. La școala de drept, mai toate materiile de specialitate se deschid cu un capitol despre „părți” – cine sînt cei despre care vom vorbi? Drepturile fundamentale sînt ale omului și sînt restrînse de către stat, prin reguli. Juristul își exercită spiritul critic și vigilent într-o discuție care se poartă simultan pe doi versanți: unul formal (cum adoptă și aplică statul aceste reguli) și altul substanțial (cît sînt ele de eficiente pentru a justifica regulile). Binomul actorilor în marea tensiune a drepturilor fundamentale ale omului este individul-statul. Acestea sînt părțile unei relații juridice în care drepturile fundamentale ale omului joacă rolul de regulator, de linie roșie; o linie roșie care se mișcă tot timpul – tendința este de a se mișca în sensul extinderii teritoriului de liberă mișcare a individului și restrîngerii acțiunii posibile a statului pe acest teritoriu. E firesc ca juriștii să urmărească anume acești doi actori, căci marea paradigmă a libertății individuale în modernitate, fundamentată încă din veacul al XVII-lea, a fost așezată în acest format: individ-stat. Din secolul al XVII-lea pînă în secolul XX cel mai important inamic al drepturilor fundamentale a fost statul. Era, de altfel, cea mai puternică structură organizată cunoscută. Or, citind eseurile concurente, o mai veche intuiție mi s-a articulat mai clar. Nu cumva noi sîntem acum, la trecerea primului sfert al celui de-al XXI-lea veac, într-o cu totul altă situație decît eram acum 50 de ani sau 100 de ani sau 200 de ani, în sensul că meciul libertății individuale nu se mai joacă între individul uman și stat, ci între individul uman și altcineva?

Ideea mi-a revenit cînd mi-am dat seama că autorii articulează perfect nuanțat teoria modernă liberală a libertății și, totuși, simțeam că ceva nu merge, mai ales în părțile în care se refereau la acțiunea statului pe care-l prezumau ca purtător de voință suverană. Or, după părerea mea, statul nu s-a comportat în acest fel în pandemie și nu se prea mai comportă așa de ceva vreme. Statul nu-mi mai pare un vector de voință pentru că e stat (cer scuze pentru parfumul vetust hegelian al formulei), ci ca un vector regulator pentru că îl presează alții, din afara lui, să reglementeze, ca pe un vector ideologic într-un anumit sens și, desigur, ca pe un prestator cuminte și cît se poate de prompt de servicii.

Statele sînt, astăzi, indiscutabil mai slabe decît erau. Nu mai pot face orice vor. Judecători independenți dau tot mai des dreptate indivizilor în procesele cu statele. Legislația e tot mai restrictivă în privința unui posibil arbitrariu statal, „rațiunea de stat” practic nu mai există ca motivație validă pentru acțiunile statului. Politicienii care dau concretețe statului cu propriile lor personalități sînt tot mai maleabili și tot mai servili față de mofturile mulțimii. Atunci, de ce mai este statul socotit drept principala amenințare la adresa drepturilor și libertăților? Nu cumva alți inamici ai drepturilor fundamentale ale omului au apărut și, obișnuiți să operăm în binomul stat-individ, nu-i vedem? Nu cumva aceste vremuri de mari și rapide schimbări o iau înaintea capacității noastre de observație, analiză și formulare a unor noi și poate necesare paradigme ale libertății?

O să încerc să dezvolt în săptămînile care vin această cercetare (care nu-i științifică, ci pur personală!) mergînd pe altă pistă. Am impresia că marele inamic al drepturilor fundamentale ale omului așa cum le știm noi acum sînt corporațiile, giganții economico-financiari globali. În fața lor statele, toate statele, sînt alcătuiri fragile, vulnerabile, manipulabile.

Nu vreau să fiu greșit înțeles: nu sînt deloc anti-corporatist și nici conspiraționist, după cum nici cei care au luptat în apărarea drepturilor fundamentale ale omului în vremea paradigmei clasice a libertății nu erau anarhiști sau complotiști. Recunosc și respect rolul enorm al corporațiilor multinaționale în avansul economic și tehnologic de care toți beneficiem. Organizarea economică de tip corporatist, expansiunea transfrontalieră a acestui gen de întreprindere a putut mobiliza resurse umane și financiare care au dus cercetarea fundamentală și aplicată la nivelul care a produs saltul tehnologic uriaș al ultimelor decenii. Puterea uriașă pe care o au este, în fond, o recunoaștere a succesului lor real. Doar că orice organizație care ajunge să strîngă atîta putere tinde, fie și fără să vrea, să o exercite micșorînd spațiul de libertate individuală al celorlalți. Gîndiți-vă doar la modul în care și-au exercitat puterea asupra fiecăruia dintre noi marile corporații din pharma, din banking, din IT ori din energie în ultimul deceniu. Gîndiți-vă dacă nu cumva, chiar și în cazul restricțiilor din pandemie, interesele unei industrii de acest calibru nu au jucat un rol. Dacă pînă acum statul îngrădea drepturile fundamentale ale cetățeanului în interesul său (al prezervării puterii sale, cel mai adesea, dar și al binelui comun al comunității pe care, democratic, o guvernează), nu cumva acum le îngrădește (și) în interesul acestor giganți? Dacă interesul acestor giganți este măcar un pic servit prin acțiunile statului în pandemie, dacă statul acționează împins, fie și indirect, de acești giganți în sensul restrîngerii drepturilor noastre fundamentale, atunci am dreptate: iată noul inamic al libertății!

Să ne gîndim la asta! Voi reveni.