Recuperarea sufletului pierdut al universităților
Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, cel mai bine plasată universitate românească în clasamentele internaționale de specialitate ale ultimilor ani, a lansat recent, sub titlul „Platforma umanistă” (https://news.ubbcluj.ro/ubb-a-lansat-platforma-umanista), o „propunere pentru redefinirea ideii de universitate”. Un număr impresionant de profesori ai acestei universități, veniți din cele mai diferite orizonturi umaniste și științifice – de la Filozofie, Filologie, Limbi Străine, Istorie și Drept la Teatru & Film, Teologie (toate cele patru), Geografie, Chimie, Matematică și Sport –, au colaborat și au produs un text dens, solid argumentat, care cheamă la regăsirea sufletului pierdut al universităților timpului nostru.
Efectul cel mai grav al direcției pe care universitățile românești s-au angajat în ultimele decenii, urmîndu-le românește, à la légère, pe cele europene, a fost diminuarea, diluarea și, în cele din urmă, pierderea relevanței educației umaniste. De ce e rău disprețul pentru umanioare? Inițiatorii Platformei spun că „diminuarea rolului științelor umaniste în contextul puternicei evoluții tehnologice poate avea implicații nefaste, precum: o cunoaștere deficitară a omului și a binelui public, cu consecințe asupra bunăstării acestuia, dezvoltării armonioase a societății, inclusiv asupra protejării identităților colective și naționale și a patrimoniilor culturale; riscul formării de specialiști fără un orizont cultural adecvat (cu excepția situației în care aceasta este o preocupare personală), cu consecințe asupra utilizării potențialului profesional, a dezvoltării continue și a existenței unui mindset (auto)reflexiv, constructiv și colaborativ, nu rigid și conflictual; dezvoltarea de tehnologii care pun la risc omul și societatea – spre exemplu, accesul diferențiat la tehnologie poate genera discriminare, inegalități, dezechilibre democratice, iar revoluțiile industriale/tehnologice fără o dimensiune umanistă implică riscuri la nivelul societății, inclusiv al naturii (vezi schimbările climatice); reducerea rolului activ al universității – prin diminuarea atitudinilor reflexive și autoreflexive – în dinamica și dezvoltarea societății”.
Cu mica și nesemnificativa observație că nu înțeleg cum de „un mindset (auto)reflexiv” nu a putut fi exprimat pe românește de atîția universitari clujeni strînși laolaltă (romgleza mă irită din ce în ce mai tare, recunosc, așa că luați această observație ca simplă idiosincrazie față de vorbirea trendy), ader cu totul la acest punct de vedere. Cred și eu că, fără o educație umanistă, orice meserie devine direct periculoasă. Depun mărturie despre profesiunea pe care o cunosc mai bine, cea de jurist: scăpată de sub controlul valorilor umane, scăpată de sub puterea regulatoare a reflecției asupra raportului dintre produsele ei (legi, decizii ale instanțelor de judecată, puncte de vedere juridice etc.) și orizontul unui ideal umanist, ea poate deveni, la limită, direct armă genocidară. Istoria ne-a dovedit-o cu vîrf și îndesat. Sigur, pînă la genocid scara răului e lungă, dar meseria juridică se poate așeza pe oricare dintre treptele ei dacă își pierde busola umanistă.
Declinul umanioarelor are, însă, și alte cauze în afara celor birocratice. E adevărat că invazia „măsurătorilor” în spațiul umanioarelor a născut mai mult absurd decît calitate: de la standardizarea în indici așa-zis „obiectivi” a producției publicate de către profesorii de filozofie, drept, limbi străine sau teologie, indiferent de specificul cercetării din aceste domenii, la forțarea profesorilor să aloce enorm de mult timp unor activități care nu au nimic de-a face cu predarea ori conducerea seminarelor, precum completarea tonelor de forme scrise pe care nu le citește nimeni, prea multe „idei reformatoare” s-au dovedit, repede, a fi doar tîmpite. Neomania a fost, mereu, boala spiritelor înguste, dar încîntate că sînt pe linia cîte unui viitor măreț și glorios. La fel, criteriile de finanțare s-au dovedit failibile în sensul că nu au servit ceea ce erau menite să servească și au produs efecte perverse la care, cred cu sinceritate, cei care le-au susținut nu se gîndiseră. Personal, am susținut cu toată energia principiul de finanțare „banii urmăresc studentul”, fără să-mi imaginez că goana universităților după bani le va împinge să își lăbărțeze programele fără să aibă neapărat profesorii care chiar le pot susține și să scadă exigențele examinărilor pentru a primi și păstra cît mai mult studenți. Despre ipocriziile masteratelor și doctoratelor nu mai vorbesc, căci vorbesc alții destul. Adaug doar că nu numai cinismul mediocru al unor profesori corupți moral (sau chiar penal) e de vină pentru aceste lamentabile masterate și doctorate, ci și acest sistem care ucide sufletul umanioarelor tocmai prin sufocarea conștiințelor, în căutarea „obiectivității raționale”. Nu m-am gîndit niciodată că vor fi discipline ai căror profesori ajung să se roage efectiv de puținii lor studenți să continue la master sau la doctorat, numai să nu se desființeze (prin oprirea finanțării din lipsa numărului minim de studenți, căci după ei vin banii). Și nu e greu de bănuit că în situația asta se găsesc umanioarele grele, precum clasicele sau studiile dedicate unor culturi ori vremuri îndepărtate, adică tocmai umanioarele în care studiul e lung și laborios. Altfel, pentru un doctorat în studii de gen, feminism sau discriminare, e de-ajuns să fii un activist care a citit trei manifeste și te califici. Pentru un doctorat în greacă, latină, studii ebraice, arheologie sau bizantinologie ai nevoie de ani buni de muncă. Bineînțeles, tinerii vor alege primul gen de opțiuni, căci sînt ușoare și oferă bune șanse pentru o carieră fără efort. Activismul este, azi, o carieră. Chiar și o carieră universitară se poate croi cu activism. Principiul „banii urmăresc studentul” înseamnă că banii vor urmări opțiunile leneșe și oportuniste ale studentului. Asemenea chestiuni trebuie reglate cît mai curînd, ca să oprim procesul, vizibil și de Marte, de debilizare intelectuală și culturală al universităților noastre.
Dar, dincolo de birocrații absurde, marea problemă e spiritul timpului. Idei devastatoare cum e aceea că universitatea trebuie să livreze numai cunoștințe direct utile în viitoarea carieră profesională, adică transformarea universității în școală de meserii, trebuie să dispară. La fel, ideea că universitatea trebuie să fie cool și accesibilă oricui, fie că are sau nu are determinarea de a studia, ceva ca un gen de berărie agreabilă în care vorbim mult și studiem puțin, îmi pare teribilă. Căderea în dizgrație trufașă a umanioarelor este și răspunsul universității la o presiune care vine de dincolo de zidurile ei, din lumea în care trăim. E firesc să avem universități atente la lumea din jur? Bineînțeles. Este firesc să avem universități care prezervă o tradiție culturală și intelectuală într-o mult mai mare măsură decît o face societatea în general? Bineînțeles. Doar că acest echilibru îmi pare imposibil de păstrat astăzi. Universitățile s-au predat bucuroase spiritului străzii, după cîte văd.
Personal, nu știu cum se poate lupta împotriva convingerilor străzii, pe cît de nesățioasă în consumul de tehnologie, pe atît de superficială și anesteziată sufletește. Știu, însă, că universitatea trebuie să reziste. Iar salvgardarea umanioarelor îmi pare, acum, cauza supremă. Așadar, privesc cu speranță spre această „Platformă umanistă” propusă lumii de cea mai performantă universitate românească a momentului și îmi spun că ar putea fi o șansă reală ca universitățile noastre să-și regăsească sufletul, iar studenții noștri să-și regăsească reperele mari, fundamentale, care-i pot ghida să fie cu adevărat buni. Buni în toate sensurile.
