Amorul pentru Putin – românul obiectiv

Îmi amintesc: la cîteva zile după ce a avut loc summit-ul NATO la București, în 2008, am mers la o agenție din centrul Capitalei să cumpăr două bilete de avion. Cunoșteam deja pe tînăra doamnă care era, cum se zice, travel agent – cumpărasem de multe ori de la ea. În timpul operațiunii, firește, am schimbat cîteva vorbe, ce mai e nou, ce s-a mai întîmplat etc. Și mi-a spus: „Vai, cînd au trecut pe aici coloanele oficiale cu toți președinții care au venit la summit, am ieșit pe trotuar cu colegele și i-am văzut pe toți. Mie cel mai mult mi-a plăcut de Putin!” Am fost puțin surprins. „Da? Tocmai de el? De ce?” „Păi, domnuʼ Voinescu, e bărbat, dom’le! Îl simți că e bărbat!” Cum la acel summit mai fuseseră și alți lideri cu pronunțat profil masculin, am replicat: „Păi, au fost și Sarkozy, și Rasmussen, danezul, și europeanul Barroso, ba chiar și Băse al nostru (înșir eu la repezeală cîțiva dintre participanții la summit care mi se păreau mie mai bărbați, gîndindu-mă că tînăra travel agent era, firesc, mai degrabă interesată de apariții masculine decît de apariții politice, ceea ce, mă grăbesc să spun, mi se părea firesc). De ce Putin?” „Aaa, nu se compară, domnuʼ Voinescu, i-am văzut pe toți, dar cînd l-am văzut pe Putin, zău așa, nu știu, am simțit că era cel mai tare!” Firește, îi văzuse cît putuse vedea din goana limuzinelor, prin geamurile antiglonț, pe fiecare nu mai mult de o secundă sau două. De fapt, le simțise prezența mai degrabă decît îi văzuse. Iar Putin îi rămăsese la inimă. În memoria mea, am clasat cu zîmbet întîmplarea asta încă de atunci sub faimoasa remarcă a lui Kissinger: „Power is the ultimate aphrodisiac”.

Vladimir Putin smulge suspine de admirație printre români de mulți ani, dar de cînd a devenit și mai agresiv în jurul Ucrainei, am impresia că începe să smulgă chiar aplauze la scenă deschisă. Dacă ar fi doar atracția pe care un conducător de genul lui o exercită asupra tinerelor travel agents n-aș fi scris acest articol. Dar e vorba de mai mult și de mai mulți. Mă întreb: cum de e posibil ca Putin să aibă nu puțini admiratori în România? Rusia lui Putin e o țară în care nici unul dintre cei care au vorbe bune despre el n-ar vrea să trăiască; rusofobia românilor e bine știută, moștenită din familii și, mai ales, perfect legitimă (vecinătatea rusă a fost mereu o provocare istorică greu de suportat pentru noi); nu se poate nota nici măcar un singur lucru bun care să fi venit dinspre Rusia lui Putin spre români de la desființarea URSS încoace. Atunci, de unde pînă unde?

Înainte de a încerca răspunsul, e bine să ne amintim că avem o tradiție oarecare în sensul acesta. Dintotdeauna au existat români care au dorit țării noastre „o tiranie ca-n Rusia!” (a se revizita Situațiunea lui Caragiale). E haos, e debandadă, se fură ca-n codru – ne trebuie ordine! Și cum altfel se poate face ordine decît cu o tiranie ca-n Rusia? În plus, dintotdeauna au existat români care, în pasivitatea lor mioritică, au aplaudat orice bobîrnac primesc cei mai puternici de la alții, socotiți mai slabi. Uite-așa, fără motiv, ia mai dă-i în mă-sa și pe-ăștia cu puterea lor, cu banii lor, cu avansul lor tehnologic! Cu alte cuvinte, există o anume predispoziție pentru a ține, complet irațional, cu Putin cel de azi. Nu putem ști cît de răspîndită sau cît de profundă, dar putem ști sigur că există. Dar motivul principal al activării putinismului românesc ține de resentimentele antioccidentale ale unora dintre compatrioții noștri. Motivele care-i fac pe unii dintre noi să fie antioccidentali sînt variate: de la experiențe personale nefericite ridicate la rang de judecată universală (ni se întîmplă tuturor) pînă la moduri mai aparte de a citi istoria, de la educația din anii comunismului la deriva patriotismului firesc în naționalism tîmpit, intoxicat, de la incapacitatea de a înțelege ce este, de fapt, Occidentul pînă la incapacitatea de a înțelege ce este, de fapt, România. Resentimentul antioccidental are drept consecință firească în zilele noastre admirația pentru Putin. Treaba e, cred, simplă la acest nivel și nu ar fi nevoie de un articol în Dilema veche ca să spui ceea ce vede și știe toată lumea. Mai toată presa prezintă ceea ce este evident cu trepidația unei mari dezvăluiri (motiv pentru care mai toată presa e caraghioasă, în fond) – noi, aici, cred și sper că nu. Vă invit, așadar, să ne gîndim mai mult și să încercăm să aflăm cîte ceva despre noi înșine privindu-i mai atent pe aceia dintre noi care țin cu Putin. Îl cunoașteți pe românul obiectiv?

Sper că ați observat și dumneavoastră că una dintre trăsăturile cele mai importante ale românului contemporan este dorința lui afirmată spre obiectivitate. Să fii obiectiv este nu doar o valoare în sine, ci chiar Valoarea. Să fii obiectiv e un fel de Crez pe care unii cred că trebuie să-l profeseze ca să fie, neapărat, drepți, în adevăr, corecți. Să fii subiectiv nu e bine. În mintea românului obiectiv, lucrurile sînt clare: adevărul e obiectiv și cine e obiectiv adevăr grăiește; nu ești obiectiv, te îndepărtezi de adevăr, va să zică obiectivul are dreptate și subiectivul nu are dreptate! Clar, asupra acestui aspect românul nu are nici un dubiu.  „Dom’le, eu sînt obiectiv...”, începe adesea românul serios cînd vrea să spună ceva greu, important, „asumat”, cum se zice mai nou. Și cînd românul e obiectiv, să te ții.

Partea esențială a oricărui exercițiu românesc de obiectivitate este următoarea: e obligatoriu să zici ceva de bine despre ceva/cineva pe care-l vorbești de rău și e obligatoriu, dar absolut obligatoriu, să zici și ceva de rău despre cineva/ceva pe care vrei să-l lauzi. Dracul nu e niciodată „așa de negru”, după cum nici puritatea absolută nu există fiindcă toți, de la sfinți la tîlhari, avem pete, mă-nțelegi? Dacă pui așa problema, da, ești obiectiv.

În privința recentei crize care l-a adus iar pe Vladimir Putin în prim-plan, e evident că liderul rus greșește grav, încalcă legile internaționale și pune în pericol sute de mii de oameni. La fel de evident e și că nimeni nu i-a greșit într-atît de tare încît să justifice o asemenea belicoasă reacție, cu peste 100.000 de soldați puși în front de luptă. Dar românul obiectiv nu poate accepta asta așa, pur și simplu. Doar de-aia e obiectiv. Așa că adaugă: „Totuși, Putin are și el ceva dreptate...” Păi, ce dreptate să aibă? „Trebuie respectat!” Dar cine nu-l respectă? „Păi, dacă americanii au făcut scut la Deveselu, înseamnă că nu-l respectă.” Sigur, tema respectului este și ea dilematică în cele mai mici detalii – ce-o mai fi însemnînd respectul în ziua de azi? Dar nevoia de obiectivitate a românului obiectiv trece de sine însuși. În numele obiectivității, românul obiectiv se revarsă și asupra altora, pentru a echilibra opiniile exprimate de alții, căci obiectivitatea e un fel de echilibru în mintea lui. Dacă, să spunem, apare un articol care denunță caracterul tiranic sau chiar criminal al regimului lui Putin, românul obiectiv sare imediat și predictibil pe una dintre cele trei direcții: a) dar americanii cum sînt, că și ei comit crime și ei susțin tiranii, ba chiar uită-te în țara lor, și acolo e tiranie; b) ce face Putin nu e tiranie, e patriotism, își apără țara (și aici de rigoare e să denunțe imediat momîile servile care conduc România și au vîndut țara); c) nu poți să-i zici lui Putin că e rău, trebuie să-l respecți. Imediat, vin și părerile inevitabil echilibrate ale românului obiectiv care vrea o Românie obiectivă, așa ca el: România să fie undeva pe la mijloc, nici cu rușii, nici cu americanii, că adevărul e mereu la mijloc. Cum și de ce românul obiectiv simte că e de datoria lui să fie un fel de Solomon al istoriei lumii, de judecător imparțial al tuturor celor ce au fost, sînt și vor fi și că este de datoria țării lui să fie depozitarul semeț al obiectivității în istorie, e un mister – indiscutabil, parte a farmecului acestor locuri și acestor oameni.

În fine, ar mai fi de spus că putinismul autohton crește cumva în stilul antivaccinismului. N-am întîlnit nici un antivaccinist care să accepte că e antivaccinist. Ba chiar, orice antivaccinist începe prin a spune că nu e antivaccinist, după care îți explică pe larg de ce e împotriva vaccinului (mii de motive) și a vaccinării impuse (sfînta libertate!). Eticheta ca atare e percepută ca fiind infamantă, dar împărtășirea ideilor care o definesc, nu. Și cu putinismul autohton e la fel. Toți cei care au sentimente pozitive față de Putin și regimul lui, care-l aprobă în ceea ce face, nu acceptă în ruptul capului că sînt putiniști. Ei sînt, pur și simplu, obiectivi... Dar nu pot să nu mă întreb dacă, de fapt, e vreo diferență între ei, obiectivii, și acea travel agent de acum 15 ani despre care trebuie să vă spun, dacă tot am adus vorba, că nu mai știu nimic.