Havel, azi

Cînd profesoara Dana Jalobeanu m-a invitat la Cafeneaua Filozofică, pe care o organizează de cîțiva ani cu regularitate, să discutăm despre Václav Havel (tema suna incitat, „Havel și haosul lumii contemporane”), am acceptat pe loc. Pe de o parte, memoria lui Havel este încă vie pentru mine și nu am încetat niciodată să aflu tot mai multe despre el și să mă gîndesc la el. A fost, pentru generația mea, nu doar un mit -  cum a ajuns să fie de altfel, pentru multă lume începînd cu anii 1970 și, cred, este încă și astăzi -, ci un vis. Un vis neîmplinit. Am trăit, tînăr, vremea în care românii cu oarecari deprinderi intelectuale se întrebau obsesiv: „de ce nu avem un Havel al nostru?”. Astăzi, cred că întrebarea aceasta sună ridicol într-o anumită măsură, poate pentru că cel mai potrivit răspuns ce s-ar putea da, după 30 de ani de postcomunism, este: „De-aia”. Dar imediat după 1990, întrebarea era pusă cu pasiune. Am putut citi ani la rînd comparații între „școala lui Patočka”  și „școala lui Noica”, despre ce trebuiau să facă intelectualii (și, bineînțeles, ai noștri nu făcuseră), despre civism și instinctul libertății – în fine, lamentații cu panaș cultural. Mitul Havel le arăta românilor de după 1990 cît de precari sînt. Am internalizat puternic acel sentiment și, ca să parafrazez chiar o vorbă de-a lui, Havel a fost „modelul și durerea mea” în materie politică (el a spus despre Germania, în contextul unui anevoios efort de normalizare a relațiilor dintre cele două țări după 1991, că este „modelul și durerea Cehoslovaciei”). Aș fi vrut să avem pe cineva ca el și m-a durut că n-am avut. 

Gîndindu-mă, însă, la tema propusă, citind și recitind pentru a mă pregăti, mi-am dat seama că Havel ar fi fost ca nuca-n perete în Europa de azi. Întîi, pentru că omul era inclasabil după puțina noastră minte de azi. Dacă te-ai fi luat după ecologismul lui și după susținerea activă pe care o dădea cam oricărei forme de civism, ai fi zis că simpatizează cu stînga progresistă. Dar dacă ai fi băgat de seamă genul de critică pe care o face modernității, gîndirea lui geopolitică (parțial) huntingtoniană, credința sa în necesitatea recuplării omului contemporan la o ordine metafizică, superioară sau neîncrederea lui în sistemul democrației reprezentative (era un adept al democrației directe), ai fi zis că e mai degrabă un om de dreapta. Unii recenți care bat cîmpii Facebook-ului ar fi putut foarte bine să-l considere un populist care susține războaiele imperialiste (a susținut puternic implicarea Americii în războaiele din fosta Iugoslavie și invazia americană în Irak din 2003) în timp ce alții, tot din aceeași făină, l-ar fi putut acuza, dimpotrivă, că e un elitist arogant, un burghez bogat și egoist. 

În al doilea rînd, Havel ar fi fost imposibil astăzi pentru că genul lui nu se mai poartă. Havel a fost un om politic căruia nu i-a plăcut să fie om politic. Împins pînă în cea mai înaltă funcție în Cehoslovacia (1990 – 1992) și apoi în Cehia (1993 – 2003) de o conjunctură într-o asemenea măsură irepetabilă încît nu poți să nu te gîndești la destin, Havel a fost un președinte impecabil pentru țara lui, mai ales pentru că a refuzat să fie un om politic în sensul european al timpului. A devenit președinte nu pentru că a cîștigat alegeri, ci pentru că un anumit prestigiu dobîndit în anii de dizidență anti-comunistă (o dizidență mai ales morală și, de aceea, radicală) l-a împins spre culmi politice. El a meritat să fie președinte și de aceea Parlamentul l-a ales președinte (chiar dacă, a doua oară, cu doar 7 voturi în plus); nu a meritat să fie președinte pentru că a fost ales de Parlament. Destinul lui, despre care Milan Kundera afirma că a fost, de fapt, „capodopera lui Havel”, s-a impus peste orice joc politic. Iată un paradox cu care Europa nu s-a mai întîlnit de atunci încoace.

Relevanța lui Havel astăzi, însă, e imensă. Poate că oamenii l-au cam uitat, dar istoria îl readuce în prim-plan. Dacă în timpul vieții lumea îl admira, acum lumea trebuie să-i și mulțumească. Rolul său în extinderea NATO spre Est chiar a fost determinant. Istoria consemnează că totul s-a decis în aprilie 1993, cînd președintele Clinton a avut la Casa Albă discuții succesive cu Václav Havel (pe 20 aprilie) și cu Lech Wałęsa (pe 21 aprilie). În acel moment, cam toți politicienii și specialiștii americani pledau pentru desființarea NATO. În mintea lor, Rusia se îmblînzise și urma să fie parte a unui amplu și stabil aranjament de securitate care urma să cuprindă toate țările din Europa. Mărturiile celor din jurul președintelui Clinton spun că și el înclina spre această viziune deși astăzi, în interviuri tîrzii, soțul lui Hillary spune că, dimpotrivă, era încă din 1992 de partea ideii că Rusia va rămîne o amenințare și că NATO avea încă un rol de jucat. În fine, știți cum e, viețile noastre nu sînt ce am trăit, ci ce ne amintim că am trăit. Cert este că atunci, în 1993, Havel a pledat convingător pentru lărgirea NATO spre Est în conversația pe care a avut-o cu un Clinton cel puțin dubitativ. A doua zi, cu stilul lui dintr-o bucată, Wałęsa a făcut același lucru. Clinton l-a întrebat pe polonez dacă nu cumva s-a înțeles dinainte cu omologul lui ceh să-i spună același lucru. Wałęsa a recunoscut pe loc: da, se coordonase cu Havel și, dacă ei doi căzuseră de acord, însemna că asta e de făcut. Acela a fost momentul decisiv. Atunci a început președintele american să se gîndească serios că e bine să nu dizolve NATO ci, dimpotrivă, că e bine să extindă Alianța dîndu-i un rol încă și mai bine profilat în asigurarea securității transatlantice. Mai departe, istoria a curs cum știm. 

Cînd vedem ce face Putin astăzi și ne simțim, cît de cît, în siguranță e bine să știm: lui Havel și lui Wałęsa trebuie să le mulțumim. Astfel, frustrarea noastră că n-am avut un Havel poate fi, cît de cît , potolită de gîndul că, măcar, cehii l-au avut și, cumva, iată, ne-a profitat și nouă. Istoria mare – la care, de altfel, Havel era foarte atent – nu va nota neapărat că România s-a împotmolit singură cu Iliescu și Vadim un deceniu și jumătate sau că și-a livrat o speranță care a murit repede (Emil Constantinescu). Istoria va nota că România a intrat în NATO și apoi în UE, care au devenit structuri suficient de puternice ca să o primească chiar dacă rătăcise drumul și pentru că, după 1990, în inima Europei, la Praga, Václav Havel a fost președinte. 

În 1993, Václav Havel a inaugurat un monument dedicat lui Tomáš Masaryk cu următoarele cuvinte: „Ne-am îngropat ca națiune cînd am încetat să mai vrem să trăim o viață măreață.” Cam asta e de spus fiecărei națiuni mici. Dacă Havel ar fi fost un politician ca toți ceilalți,  n-ar fi îndrăznit să se înfățișeze președintelui american cu asemenea proiecte –  în contra trendului washingtonian. Politicianul de țară mică azi, din România, de pildă, întîi se interesează cum bate vîntul prin Washington și apoi, dacă are curajul, maximum de curaj, va propune îmbujorat ceva exact în direcția vîntului. Cam cum aud că au făcut alde Ciucă și Aurescu, spunînd europarlamentarilor români să nu zică nimic despre refuzul Olandei de a accepta România ca parte a aranjamentului Schengen – „Liniște, capul jos, să nu-i supărăm, să nu cumva să ziceți ceva, lasă-i să ne refuze, mai vedem noi”! De-aia zic, ce bine (și pentru noi) că a existat un Havel – admirabil om politic care nu a vrut să fie om politic și care, tocmai de aceea, s-a comportat ca un om onest, responsabil și atît. 

Dar, dacă un Havel e imposibil astăzi, nu e mai puțin adevărat că un Havel chiar ne lipsește. Așa cum lipsea României în 1990, lipsește Europei în 2022.  Cum zic, nici o națiune europeană, cu atît mai puțin Uniunea Europeană la vîrful ei, nu ar mai putea avea un lider politic cum a fost el. Cum se face că avem nevoie de cineva, dar nici nu-l putem primi? Nu e de mirare, e însăși condiția umană. Și, mă grăbesc să precizez, că această incapacitate în care am ajuns e în detrimentul nostru. Ne-ar prinde bine un lider politic care ia ideile în serios. Ne-ar prinde bine un lider politic care readuce creativitatea politică printre virtuțile unui om politic. Ne-ar prinde bine un lider politic care vede clar moral și simte că miza istoriei nu e nici economică, nici militară, că sferele de influență sînt o tîmpenie confuză și că sferele culturale contează, că importantă e onestitatea și că libertatea este inacceptabilă în afara umanismului. Ne-ar prinde cu atît mai bine Havel, cu cît ne e imposibil să îl avem astăzi.