Securismul, azi

De decenii, Serviciul Român de Informații se străduiește să convingă societatea că nu mai are nici o legătură cu vechea Securitate. Ultimii directori ai Serviciului au spus apăsat, de cîte ori au avut ocazia, că nici unul dintre ofițerii SRI de azi nu mai provine din vechea Securitate. Nu mă îndoiesc că așa este. Evident, faptul că ofițerii SRI de azi nu au desfășurat nici o zi de muncă în cadrul vechii Securități se datorează ritmului implacabil al biologiei și nu vreunei politici riguroase de resurse umane, expresie a unor opțiuni axiologice clare. Problema reală, însă, este că în lumea culegerii de informații continuitatea bate biologia, după cum bate și ideologia. Am văzut asta și după al doilea război mondial, cînd structurile de informații ale democrațiilor au lucrat masiv și, adesea, fără vreo jenă cu oamenii lui Hitler. Am văzut asta și după căderea comunismului în absolut toate țările din Estul Europei, cînd noile structuri de informații se adaptau și se „lipeau” de cele ale țărilor NATO cu tot cu oamenii polițiilor politice comuniste. Cum-necum, azi avem numai oameni „noi” în serviciile noastre de informații. În 30 de ani, cei vechi au murit ori s-au pensionat, mulți dintre ei culegînd gloria celor mai înalte grade în anii democrației, ca pe rodul unei cariere derulate în cea mai mare parte în slujba dictaturii.

Însă, cu tot efortul de PR al serviciilor noastre (bun, prost, ăsta e!), cu toate că au trecut mai mult de trei decenii de cînd Securitatea a fost desființată, cu toate că Securitatea cu metodele ei de lucru a fost constant repudiată, cu toate că ofițerii Securității nu mai sînt în noile structuri și că noii ofițeri sînt educați în școlile lor în spiritul statului de drept și al democrației (zice-se), umbra vechii Securități dăinuie asupra României, umedă și rece. E ca și cum corpul a murit, prezența fizică a Securității a încetat, brațul ei concret, cu pumni și închisori, a dispărut, dar duhul ei nenorocit a rămas viu și umblă, bine-mersi, pe străzile cetății noastre. Ba mai mult, într-un chip straniu – probabil cea mai interesantă mutație malefică e asta! –, duhul mortului de mult îngropat se agiornează, se adaptează, nu fără o voluptuoasă sete de nou. Acest duh se numește securism și este, din cîte se vede, moștenirea cea mai trainică pe care ne-a lăsat-o comunismul. 

Iată-ne în situația de a trăi securismul fără Securitate. Precizez imediat ceva esențial: securismul, ca fenomen tipic românesc, este o prezență constantă în mintea tuturor românilor fără să conteze dacă reflectă sau nu – și, dacă da, în ce măsură – ceva real. Securismul este verosimil pentru că explică diferite observații sociale ale fiecăruia dintre noi. Faptul că toți explicăm unele lucruri cam în același fel consolidează securismul ca fenomen. Mintea noastră nu doar cunoaște lumea, ci o și creează.

Securismul ar trebui să fie cea mai serioasă temă de cercetare a zilei, căci ne influențează puternic destinele, indiferent dacă e doar în mintea noastră sau e real.

Privit de aproape, securismul prezintă unele trăsături esențiale venite de la fosta Securitate și dezvoltate creator în lumea de azi. Prima și cea mai frapantă trăsătură a securismului e ubicuitatea. Moștenind de la Securitate ideea că tot ce mișcă și ce nu mișcă e o chestiune „de securitate națională”, securismul este prezent în toate: de la economie și ecologie la sport, de la listele de candidați ale partidelor la numirile prin ministere, de la cele ale Bisericii la cele ale diavolului, securismul e peste tot! Dar nu pentru că vreo amenințare ar putea veni de oriunde, ci pentru că peste tot e cîte o oportunitate pentru o învîrteală. Și aici vine a doua trăsătură a securismului: el presupune întotdeauna o învîrteală. Sigur, misiune, țară, patria înainte de orice, dar avem grijă să iasă și de-o învîrteală cu ocazia asta solemnă și eroică.

Dar cum de a invadat securismul tot cuprinsul? Adevărul este că noi, românii, l-am chemat și ținem de el. Dornici în orice moment al vieții noastre de o proptea, neîncrezători în onestitatea competițiilor de orice fel și, mai ales, mereu cu ochii după un sprijin „că altfel nu se poate”, noi sîntem cel mai fertil sol pe care poate înflori securismul. 

Cînd am început să fac politică, acum vreo 15 ani, am fost uimit să văd disponibilitatea pe care toți oamenii politici, dar toți, de la cei notorii, ziși „grei”, la cei mărunți și anonimi, de la rechini la plevușcă, o aveau spre a se împrieteni cu „oameni din servicii”. Să fii prieten cu un ofițer de la SRI sau de la SIE sau de la nu știu ce alt serviciu era un obiectiv social major al oamenilor din mediul politic. Se înțelege, cu cît ofițerii erau mai generali, cu atît mai bine. Rapid, am înțeles în ce consta acest gen de prietenie care, de altfel, era destul de răspîndit. Prietenia politicianului cu „omul de la servicii” era, de fapt, o languroasă formă de corupere în ambele sensuri. Dinspre politician spre „omul din servicii” prietenia consta în petreceri, cadouri (scumpe, în general), vacanțe împreună, atenții la ocazii, mici ajutoare cu una, cu alta, după nevoi, anturaj vesel, că și „oamenii din servicii” au nevoie de servicii mari sau mici, ca tot omul. Dinspre „omul din servicii” prietenia însemna ajutor în carieră și în afaceri prin diferite forme de protecție. Într-o asemenea prietenie, sînt utile politicianului nu neapărat informațiile care vizează pe unul sau pe altul – sigur, și astea sînt de folos, la o adică –, ci mai ales cele despre ce se coace în spatele ușilor închise și, de maxim interes, despre ce i se mai coace politicianului îndărătul ușilor închise. Dacă, de pildă, undeva se alcătuiește un dosărel care îl vizează în orice fel, e bine să știe din timp. Or, „oamenii din servicii” știu. Dacă prietenia e trainică, adică bine și îndelung unsă, „omul din servicii” anunță din timp ce i se pregătește politicianului și poate chiar să-l și protejeze, dacă prietenia e cu adevărat trainică. Așa că politicianul aleargă cu limba de-un cot după prietenia serviciilor. Se livrează. Uneori patetic, alteori cu o minimă coregrafie, dar se livrează. La fel de răspîndit e cazul în care prietenia cu „omul din servicii” este căutată și costisitor susținută de o conștiință încărcată: cam toți au făcut cel puțin o potlogărie, și cum „serviciile” știu tot, știu și potlogăria aia, e bine, așadar, să fii prieten cu ei. Și se livrează. Mai rar, dar nu mai puțin relevant, este cazul în care omul politic nu a făcut nici o potlogărie, dar îi e frică. El știe că „serviciile” sînt atît de puternice și atît de autonome, încît pot să-ți facă rău la fel de bine cum pot să-ți fie de folos. Nu-i mai bine să-ți fie de folos? Și se livrează.

Că de nu s-ar livra, securism n-ar mai fi...